Copilul constituie punctul central în viața părinților. Copilul face ca legătura dintre părinți să fie mai puternică, mai caldă, mai durabilă, mai afectivă, dându-le un sens vieții, tocmai prin această mărire, proporție și întindere a lor peste legătura unității inițiale, de la începutul căsniciei, care pe parcurs se poate uneori răci. Educația copilului începe încă din perioada sarcinii. Dacă mama care poartă în pântece se supără și mâhnește, atunci și fătul se tulbură în ea. Iar dacă mama se roagă și trăiește duhovnicește, copilul din pântecele ei se sfințește. Făcând astfel, copilul care se va naște va fi sfințit, iar părinții nu vor avea probleme cu el nici când este mic, nici când va crește mare. Apoi, după ce se va naște copilul, mama trebuie să-l alăpteze cât mai mult. Laptele mamei dă sănătatea copiilor ei. Prin alăptare, copiii nu sug numai lapte, ci și dragoste, afecțiune, mângâiere, siguranță, dobândind astfel un caracter puternic. Copilul se dezvoltă sub influența educației părinților care nu se desfășoară pe un ,,loc” gol. Copilul se naște cu anumite dispoziții naturale care reprezintă premisele dezvoltării psihice ce se formează și se dezvoltă pe baza dispozițiilor native în procesul activității, în procesul educației și instruirii. Esențialul pentru dezvoltarea psihică și educativă a copilului este relația sa de comunicare cu părinții, în special cu mama, mai ales prin intermediul limbajului.
În creștinism, copilul devine tipul vieții mesianice. Iisus Hristos pune copilul în centrul activității Sale dumnezeiești. Mântuitorul Iisus Hristos, prin scena luării ,,copilului în brațe”, aduce ceva nou în întreaga filosofie a educației greco-romane și iudaice de până la El. Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, introduce un nou principiu educativ, necunoscut contemporanilor Săi: principiul co-educării. Nu numai copiii au întotdeauna ceva de învățat de la cei maturi, de la părinți, ci și cei maturi au ceva de învățat de la copii!
Pentru o bună reușită în activitatea lor educativă, părinții trebuie să utilizeze anumite metode și mijloace din care pe unele le găsim menționate și în cărțile didactice ale Vechiului Testament. Folosind aceste metode și mijloace, părinții vor reuși să stăpânească firea copilului, s-o modeleze zi de zi, întărind raporturile normale din sânul familiei și desăvârșind rolul ei social. În relațiile cu copiii, părinții să aibă o comportare ireproșabilă, încât aceștia să nu observe nici o discordanță între cuvântul și fapta lor. Prin sfaturile înțelepte ei vor reuși să-i determine la săvârșirea binelui și prin urmare să-i conducă pe drumul drept și luminos al vieții. (Proverbe 4, 10-11; 20, 7). Puterea cuvântului și exemplul bun al părinților au cea mai adâncă rezonanță în activitatea lor educativă, adevăr constatat și de psihologie.
Părinții trebuie să fie consecvenți în activitatea lor educativă, această metodă presupunând o supraveghere atentă a copiilor, încredere deplină în forțele lor, că vor reuși prin munca educativă stăruitoare ce o desfășoară să modeleze ființa copilului după scopul dorit. Nici un insucces de moment nu trebuie să-i descurajeze și să le slăbească încrederea în reușită, deoarece copiii lăsați în voia lor devin o povară pentru familie și societate. Autorul biblic aseamănă acești copii cu ,,caii nărăvași” care nu sunt cu nimic utili omului, afirmând că ,,Fiul slobod se face obraznic” (Sirah 30, 8). Ținând seama că nu toți copiii sunt sensibili la sfaturile înțelepte și la exemplele frumoase ale părinților, în cărțile didactice se recomandă ca în astfel de cazuri să se folosească mustrarea: ,,Mustră pe fiul tău și el îți va fi odihnă și-ți va face plăcerea sufletului tău” (Proverbe 39, 7). Mustrarea părintească trebuie să aibă un caracter pozitiv și să urmărească un efect constructiv și nu distructiv; de aceea, în cărțile didactice se spune că: ,,Cel ce ceartă pe fiul său folos va avea de la el, și între cei cunoscuți se va lăuda pentru el” (Sirah 30, 2), iar în alt loc se spune că: ,,Cel care își iubește fiul îl dăruiește cu certarea la bună vreme” (Proverbe 12, 24). Folosind mustrarea ca mijloc educativ, părinții nu trebuie să trateze cu indulgență pe copii, pentru că nu vor reuși să-i dezobișnuiască de acele porniri care duc în mod inevitabil la săvârșirea de fapte rele. Dragostea lor părintească să fie aplicată cu înțelepciune, încât mustrarea să o considere mai bună decât tolerarea plăcerilor dăunătoare: ,,Ceartă-l pe fiul tău și fă-l să lucreze, ca să nu se poticnească întru rușine” (Sirah 30, 13).
Pentru copiii a căror purtare nu poate fi corectată prin mustrare, încât să urmeze sfaturile bune ale părinților, în cărțile didactice se recomandă, în cazuri extreme, și folosirea ,,bățului”: ,,Cine cruță toiagul său își urăște fiul” (Proverbe 12, 24). Dar folosirea „bățului” trebuie făcută cu măsură, să nu se abuzeze de el, iar părinții în acest caz să nu se lase stăpâniți de pornirea mâniei care întunecă controlul rațiunii (Ecclesiat 7, 9). Și răbdarea este recomandată de cărțile didactice ca metodă în actul educației. Pentru faptul că educația se desfășoară într-o perioadă de timp destul de îndelungată, părinții nu trebuie să aștepte de la copiii lor să se comporte dintr-odată după modelul adulților, ci să fie cu multă răbdare, să le mijlocească în mod treptat și genetic cunoștințe și să le formeze deprinderile care caracterizează o bună educație. Ecclesiastul subliniază valoarea răbdării în procesul educativ: ,,Mai bun este sfârșitul unui lucru decât începutul lui: mai de preț este un duh răbdător decât un duh semeț” (7, 8).
După învățătura Evangheliei, părinții au datoria sfântă să se îngrijească de buna creștere a copiilor, fiindcă copiii sunt cele mai gingașe ființe și au nevoie de ajutor material și spiritual. Mântuitorul a iubit copiii și I-a numit „Moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu” (Matei 19, 14). De aceea a poruncit părinților să lase copiii să vină la El și I-a îndemnat ca și ei să aibă suflete atât de nevinovate ca și copiii (Matei 19, 3). De aici rezultă că părinții trebuie să-i conducă pe copiii lor la Hristos, iar aceasta nu se poate realiza decât printr-o educație deosebită.
Pr. Virgil Constantin VOINEA
