Comemorăm încă o dată Învierea lui Iisus, în zorii speranţelor că aceste sărbători, în general, vor rămâne pentru totdeauna în calendarele noastre, în inima şi viaţa noastră şi a copiilor noştri.

Fiecare dintre noi rămâne legat de un noian de amintiri privind aceste evenimente. Tradiţiile ne-au însoţit întotdeauna, şi mai ales la vremi de cumpănă, iar rapsodiile enesciene ne-au cântat durerile şi bucuriile.

Este o mare bucurie în această senină noapte, în toate oraşele şi satele noastre româneşti. Sunt clipe de înălţare spirituală, când în faţa altarelor se face chemarea „Veniţi de luaţi Lumină!”, aprinzându-se în fiecare suflet o lumină nouă, aprinzându-se în fiecare casă o lumină divină.

Iubirea divină, culminată în sublima apoteoză dramatică de pe Golgota şi glorificată în miracolul Învierii, ne deschide perspectiva unei vieţi în eternitate. Eternitatea vieţii, de altfel, este profund sădită în obştea cea mare a creştinilor satelor şi oraşelor noastre, unde în Noaptea de Paşti se trăieşte aievea comuniunea cu toţi cei plecaţi pe celălalt tărâm, când în cimitire se nasc dialoguri între cei de aici şi cei plecaţi în lumea umbrelor.

Sunt realităţi cu adevărat impresionante, realităţi care au dat tărie poporului nostru în încercările istorice prin care a trecut. Astfel de constatări îl determinau desigur pe Lucian Blaga să afirme că „Veşnicia s-a născut la sate, unde se vindecă setea de mântuire”, sau pe poetul Ion Alexandru să arate că „Nu averea fost-o pentru noi/ Semnul de nobleţe şi renume/ Ci credinţa care ne-a-mbrăcat/ Cu miros de tămâie/ Din cealaltă lume”.

Biserica şi ţara aceasta, la un loc, sunt o statuie vie înfiptă în cartea şi sângele istoriei, realizată în pulsul viu al faptei şi proiectată în cerul curat al gândului nostru. De aceea, într-o adiere de dincolo de lume, primim astăzi, odată cu florile primăverii, speranţe noi pentru viaţa noastră. Natura se deschide şi, odată cu ea, aruncăm ancora nădejdii dincolo în aria strălucitoare a lumii pascale.

Este adevărat că Învierea lui Iisus scapă timpului, ea aparţinând unei ordini extratemporale. Nu face parte din suita de peripeţii ale vieţii pământeşti a lui Iisus, peripeţii vizibile în sine, perceptibile. Prin Învierea Sa, Iisus a depăşit un punct de legătură în existenţa Sa. El a intrat într-o lume nouă, în care nu există istoricitate. Cu toate acestea, evenimentul a lăsat urme în istorie.

S-au căutat diferite analogii în istoria religiilor, spunându-se că la baza credinţei în Înviere stă un mit vechi, mitul renaşterii sau alternanţei ciclice între viaţă şi moarte, foarte răspândit în religiile primitive, conform cărora realitatea lumii naşte, piere şi renaşte, aşa cum natura moare odată cu iarna şi reînvie cu venirea primăverii. Or, faptul pe care-l proclamă Duminica Învierii nu are nimic comun cu un fenomen ciclic oarecare. Iisus cel Înviat nu mai moare ca să renască din an în an. Învierea ne dezvăluie un alt nivel de existenţă, ne introduce pe un alt tărâm.

S-a spus, iarăşi, că ideea Învierii ar fi fost rezultatul unor halucinaţii de natură emoţională sau isterică, un fel de compensaţie psihologică inversă, o reacţie împotriva deznădejdii care-i cuprinsese pe ucenici, când îşi văzuseră visul mesianic neîmplinit. Ipoteza este gratuită. Nu se văd nicăieri semnele vreunui fel de isterism, nici aşteptarea înfrigurată a declanşării unui anumit eveniment de excepţionale proporţii. Dimpotrivă. Convinşi că nu mai aveau ce căuta la Ierusalim după tragicul sfârşit al lui Iisus, ei se întorc spre casă îndureraţi şi resemnaţi în faţa catastrofei inevitabile.

În calea acceptării ipotezei că discipolii L-ar fi furat pe Iisus din mormânt se ridică şi un obstacol. Armata romană era considerată una dintre cele mai disciplinate armate ale antichităţii, iar soldaţii care nu-şi îndeplineau sarcinile primite erau executaţi. Apoi, care era motivaţia pentru aşa gest? Cum ar mai fi putut ucenicii Săi să predice pe Iisus cel Înviat din morţi, când ar fi ştiut că nu este aşa? Care era câştigul lor dacă ar fi scornit această minciună şi mai apoi ar fi prezentat-o lumii drept adevăr? Au fost atâţia martiri ai Bisericii primare care şi-au dat viaţa pentru Hristos! Este absurd ca ei să fi murit pentru o farsă sau o minciună.

În ciuda tuturor supoziţiilor care s-au făcut de-a lungul timpului, Învierea lui Iisus rămâne o realitate de necontestat.

Sărbătoarea Pascală este numită şi „Sărbătoarea sărbătorilor”, pentru că ne dezleagă taina vieţii şi a morţii. Ne înarmează cu speranţă, linişte şi bucurie.

În dimineaţa Învierii, primul cuvânt pe care l-a spus Iisus Femeilor mironosiţe a fost: „Bucuraţi-vă!”. Cu acest cuvânt vă salut şi eu pe toţi în această zi minunată. Căci Învierea lui Iisus ne face şi pe noi părtaşi la viaţa Sa, a cărui viaţă din viaţa Lui o simţim şi o trăim.

Doinel PUIU MĂRGINEANU