Am amintit în alt capitol despre sosirea în oraş a primelor eşaloane ale Armatei sovietice începând din 10 septembrie 1944. Încă din prima clipă, acestea s-au comportat ca trupe de ocupaţie, şi nicidecum ca o armată prietenă. Iată o primă dovadă.

În 26 septembrie 1944, lt.-col. Ştefan Ionescu, comandantul Garnizoanei Caransebeş, a înaintat Consiliului eparhial o adresă-circulară relativ la sosirea în oraş a unor unităţi militare sovietice care necesitau încartiruire. Acesta explica astfel pretenţiile şi atitudinea comandanţilor sovietici: „Armata rusă nu cere şi nu roagă să i se dea ceva. Armata rusă ordonă şi deci trebuie să i se dea imediat tot ce vor şi au nevoie. Dacă nu li se dă imediat tot ce cer, atunci vor lua şi case şi tot ce vor avea nevoie cu forţa. În acest caz nimeni nu are dreptul să reclame garnizoanei nimic”.

Consiliul eparhial s-a angajat să pună la dispoziţia garnizoanei „pentru nevoile armatei ce vine” întreg localul Academiei teologice, „rezervându-ne numai camera profesorală şi sala corului, unde vom plasa obiectele de inventar ale Academiei”. Mai punea la dispoziţie şi trei camere de la reşedinţa episcopească, „pentru cazul de absolută necesitate”.

Dintre clădirile importante ale Episcopiei, Armata sovietică a ocupat următoarele: sediul Academiei teologice (7 săli de curs) pentru Spitalul sovietic nr. 5202, între 15 septembrie-15 octombrie 1944, şi pentru o Şcoală de geniu între 15 ianuarie-15 mai 1945. Episcopiei i-ar fi revenit o chirie de 5,6 milioane de lei; sediul Internatului teologic (15 săli şi încăperi mai mici) pentru Spitalul sovietic nr. B/20435, între 27 septembrie-18 octombrie 1944, şi pentru o Şcoală de geniu şi un Centru telefonic între 1 ianuarie-14 septembrie 1945. Chiria cuvenită a fost calculată la 4,4 milioane de lei, care n-a fost achitată niciodată.

Pe raza eparhiei s-au înregistrat numeroase pagube cu ocazia trecerii Armatelor sovietice prin Banat, în drumul lor spre centrul Europei. Unele pagube au fost făcute de către Armata germană şi partizanii sârbi. Iată câteva exemple: după 23 august 1944, Armata germană, urmată de către partizanii sârbi, au ocupat capelele ortodoxe române din Baziaş, Câmpia şi Socol, dar şi casele parohiale din Moldova Nouă şi Răcăşdia; 6 septembrie 1944: a fost bombardată biserica din Pojejena Română, paguba fiind evaluată la 63.000 de lei; între 14 şi 16 septembrie 1944, soldaţi sovietici au distrus bunuri la biserica ortodoxă română din Jena, în valoare de 30.000 de lei, şi au produs alte pagube însemnate la clădirea şcolii confesionale proprietatea bisericii; în septembrie-octombrie 1944, în localitatea Broşteni, soldaţii sovietici au furat suma de 35.000 de lei, din care 25.998 de lei erau banii bisericii.

Pagube mari au fost înregistrate la Biserica din Bozovici, care a necesitat repararea turnului şi acoperişului, de asemenea la Casa naţională (Căminul cultural), care funcţiona într-o clădire a bisericii.

Pe raza Protopopiatului Mehadiei, conform unei analize, pagubele suferite de biserici şi de către preoţi se ridicau la suma de 7.298.130 de lei. În timpul evenimentelor din septembrie-octombrie 1944, au fost devastate multe case parohiale, iar bisericile din Borlovenii Noi, Pătaş, Prigor şi Tisoviţa au fost profanate de către soldaţii sovietici, fiind întrerupte slujbele religioase pentru o perioadă.

Nu după multă vreme, credincioşii din eparhia Caransebeşului au reuşit să şteargă urmele acestor acte barbare, dovedind nestrămutata alipire faţă de Biserica străbună şi respectul pentru avuţia nu prea însemnată a fiecărei parohii, adunată cu trudă de-a lungul multor decenii.

xxx

Legea de reformă agrară din martie 1945 exceptase de la expropriere bunurile bisericeşti, care din punct de vedere juridic se găseau sub forma sesiilor parohiale şi pământurilor aparţinând bisericilor.

Preoţii ortodocşi români şi bisericile deţineau, unele de aproape 100 de ani, asemenea bunuri, din care se asigurau veniturile preoţilor şi sumele necesare întreţinerii bisericilor.

Până în toamna anului 1947, aceste proprietăţi au fost respectate, însă la presiunea Partidului comunist, care se va transforma în februarie 1948 în Partid muncitoresc, în anumite zone ale eparhiei Caransebeşului s-a intervenit în mod abuziv pentru trecerea acestora în posesia unor locuitori, aplicându-se metoda împărţirii pe loturi, ca şi în cazul aplicării Legii de reformă agrară.

Fenomenul de deposedare a Bisericii de bunurile deţinute în mod tabular s-a declanşat iniţial în localitatea Tapia, din apropierea oraşului Lugoj, reşedinţă de judeţ, unde activau numeroşi instructori de partid aparţinând îndeosebi Partidului comunist şi Frontului plugarilor, care se bucurau şi de sprijinul salariaţilor Prefecturii judeţului Severin.

Înainte de 14 noiembrie 1947, acest fenomen s-a extins rapid pe raza Protopopiatului Făget, unde a început parcelarea sesiilor parohiale şi a pământurilor bisericeşti în parohiile Băteşti, Breazova, Coşava, Curtea, Crivina de Sus, Fărăşeşti şi Fârdea.

Drept urmare, Episcopul Veniamin Nistor, informat despre această mişcare de mase cu multă încărcătură politică şi socială, prin faptul că Biserica era considerată un mare proprietar de pământ, la solicitarea preoţilor s-a adresat printr-un memoriu datat 26 noiembrie 1947 ministrului Traian Săvulescu, de la Agricultură şi Domenii, ministrului Teohari Georgescu de la Interne şi ministrului Cultelor, prof. Stanciu Stoian, informându-i despre parcelarea sesiilor parohiale şi a pământurilor bisericeşti din localităţi aflate în protopopiatele Făget şi Lugoj, la îndemnul unor activişti ai Partidului Comunist Român. Considerând, pe bună dreptate, că bunurile bisericeşti fuseseră exceptate de la expropriere şi că s-a încălcat dreptul de proprietate, solicita ca Prefecturile judeţelor Severin şi Caraş să intervină pentru a stopa abuzurile.

Sesizarea Episcopului Veniamin Nistor a ajuns şi la Consiliul politic al judeţului Severin, constituit din prefect, subprefect, delegaţii P.C.R., P.S.D., Frontului Plugarilor, Partidului Naţional Popular ş.a., care, întrunit în 13 decembrie 1947, a constatat că „nu s-a trecut la exproprierea acestor bunuri, ci în conformitate cu Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 184 din 19 februarie 1947 publicat în M.O. nr. 44 din 22 februarie 1947, pământurile rămase neînsămânţate în anul 1946-1947 din sesiile parohiale au fost distribuite locuitorilor din comunele respective de către comitetele agricole gospodăreşti comunale pentru a fi însămânţate, întrucât s-a observat că în majoritatea cazurilor sesiile parohiale nu au fost lucrate, lăsându-se aceste terenuri pentru păşunat, deşi s-ar putea însămânţa”.

Pe de altă parte, Serviciul Agricol al judeţului Severin a informat Episcopia că Ministerul Agriculturii şi Domeniilor nu a dat ordine în teritoriu pentru împărţirea pământurilor bisericeşti.

Realităţile din teren, care au alertat pe preoţi, erau cu totul altele. Membrii Celulei P.C.R. din satul Lugojel au împărţit în 2 decembrie 1947 sesia parohială şi pământul bisericii unor locuitori nevoiaşi, pe baza unui ordin primit de la organizaţia de plasă a acestui partid. În satul Dezeşti, în prezenţa unui activist de partid sosit din Lugoj, s-au parcelat asemenea terenuri în zilele de 18-20 decembrie 1947. O intensă propagandă a P.C.R. s-a desfăşurat în plasa Făget, unde s-au împărţit sesiile parohiale din localităţi precum Jupani, Sudriaş, Surduc şi Pogăneşti. Despre situaţia din zonă, preotul din localitatea Seceani informa astfel Episcopia: „În ziua de 21 XII. pretorul din Făget (P.C.R.)… mi-a spus confidenţial că au ordine categorice în acest sens şi că în curând aceste acţiuni vor fi acoperite de lege”.

Propaganda în favoarea deposedării bisericilor de bunurile lor a îmbrăcat forme care prindeau în rândul păturilor sărace şi neinstruite. Faptul că Biserica deţinea şi folosea terenuri agricole a fost considerată o rămăşiţă feudală care trebuia nimicită „din ordin mai înalt”, aşa cum s-a explicat într-o şedinţă cu caracter politic în localitatea Găvojdia, în 15 noiembrie 1947.

În localitatea Bujor, preotul a fost ameninţat în 17 martie 1948 şi obligat să renunţe la însămânţarea cu ovăz a unui teren din sesia parohială. Intervenţia Episcopului Veniamin Nistor în acest caz a fost energică, iar Legiunea de jandarmi Severin îi făcea cunoscut că „prin intervenţia organelor noastre cei ce reflectaseră la împărţirea sesiunii parohiale de la Bujor au renunţat şi astfel pământul Oficiului parohial de la Bujor se lucrează în condiţiunile D.M. Nr. 432 din 16 martie 1948”.

Deoarece în plină campanie agricolă se constatau abuzuri ale unor comitete locale de însămânţări, la îndemnul organizaţiilor P.C.R., Episcopul Veniamin Nistor nota în 22 martie că va redacta şi înainta personal un memoriu la Ministerul Cultelor, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, şi la Guvern.

Prin Adrese înaintate între 1 iunie şi 17 iulie 1948, cele două ministere informau Episcopia că în judeţul Severin nu s-a făcut exproprierea (parcelarea) sesiilor parohiale, însă terenurile nelucrate până la 15 aprilie au fost atribuite locuitorilor, să le muncească în spiritul Deciziei Ministeriale Nr. 438/1948. Se preciza: „Acolo unde terenurile bisericeşti s-au lucrat în regie, parcelările s-au declarat nule”.

Şicanările nu au încetat nici în toamna anului 1948 şi nici în anii următori, oficiile parohiale acceptând sub presiune predarea sesiilor parohiale şi pământurilor bisericeşti către autorităţile locale.

Constantin BRĂTESCU