Protopopul-colonel Pavel Boldea

Motto

„Preotul militar Pavel Boldea, având un sprijin neprecupeţit în inteligenţa şi puterea sa de muncă şi de convingere, a reuşit să organizeze clerul ortodox român din Armata austro-ungară, un organism străin şi ostil, insensibil şi dur …“.

 Activitatea desfăşurată de Pavel Boldea, ca preot militar, i-a fixat acestuia un binemeritat loc în galeria personalităţilor de seamă ridicate din rândul grănicerilor români bănăţeni şi se înscrie într-o etapă importantă din istoria luptei pentru apărarea fiinţei noastre naţionale, în condiţiile asupririi străine, după proclamarea dualismului austro-ungar, dar şi începutul unei noi perioade, marcată de răsunetul larg pe care l-a avut peste Carpaţi Războiul de Independenţă, îndreptăţind românilor de aici speranţe în desăvârşirea unităţii naţionale.

Pentru a respecta adevărul istoric şi a avea o imagine clară, fără echivoc, când ne referim la momente din viaţa preotului militar Pavel Boldea, este imperios necesar să le încadrăm în conjunctura momentului istoric dat. Aceasta obligă, deoarece faptele săvârşite de către „colonelul Pavel Boldea, organizatorul clerului ortodox român din Armata austro-ungară“, aşa cum îl prezintă Revista Institutului Social Banat-Crişana, ianuarie-aprilie 1944, nu sunt nici anacronice, nici lipsite de semnificaţii profund patriotice. Ele se caracterizează ca o activitate continuatoare în materializarea ideilor reformatoare cărora Mitropolitul Andrei Şaguna le-a dat viaţă pentru recucerirea „neatârnătoare a religiei ortodoxe române“, legiferată printr-un edict imperial la 25 iunie 1893.

Nu s-a înţeles de către diriguitorii de atunci că acei români, mereu cu arma în mână, nu au fost un popor de războinici şi nici de mercenari, ci ei au ales dintre toate relele pe cel considerat mai puţin rău; şi-au dat viaţa pentru supravieţuirea românităţii care s-a aflat într-un mare pericol, pentru care s-au oferit „carne de tun“, chiar dacă li s-a dat, în schimb, personalitate naţională cu linguriţa… Dar aceştia au ştiut s-o drămuiască cu multă chibzuinţă şi putere de sacrificiu, au procedat întocmai ca somonii care preferă riscul şi moartea pentru perpetuarea speciei. Astfel, ei au reuşit şi s-au simţit stăpâni la ei acasă, în ciuda condiţiilor vitrege ale unei asupriri străine, obligându-l pe asupritor să ţină cont de apartenenţa lor naţională, fapt ce i-a ajutat să trăiască într-un mediu de viaţă românesc şi în spiritul Bisericii lor străbune: au vorbit, au gândit şi s-au rugat în limba română, la Dumnezeul lor, pe ca L-au simţit atât de aproape, la bine şi la rău. Acest adevăr, care este atât de bine precizat de istorie, a arătat şi arată prezentului din toate timpurile că nu este, prin urmare, un efect al întâmplării, că floarea românimii din Banat şi-a scuturat petalele în cele patru puncte cardinale, împânzind timpul şi spaţiul cu morminte şi cruci ce s-au nivelat şi au putrezit odată cu trecerea timpului.

Din informaţiile transmise de „Calendarul românului“ din 1916, Protopopul-colonel Pavel Boldea este „de origine grăniceriu şi s-a născut în fostul confiniu militar, Regimentul româno-banatic nr. 13, în Borlovenii Vechi (din Depresiunea Almăjului), la 6 noiembrie 1862“.

Perioada copilăriei şi a adolescenţei şi-a petrecut-o printre grănicerii bănăţeni, printre acei oameni minunaţi de la care a auzit şi învăţat multe, descifrându-şi propria lui origine şi menire. Astfel, Pavel Boldea a văzut lumina zilei într-una din casele simple ţărăneşti care erau tot atâtea temple pe vatra cărora s-a păstrat focul celui mai scump tezaur – limba şi credinţa străbună, apoi şi-au urmat ursita într-un mediu în care ororile războiului s-au făcut puternic simţite, deoarece, începând din anul 1768, an în care au luat fiinţă primele unităţi grănicereşti, şi până în anul 1918, grănicerii români şi urmaşii lor au dat un dureros tribut.

Aşadar, încă din copilărie şi pe timpul adolescenţei, în nopţile lungi de iarnă sau cu alte ocazii, când grănicerii îşi depănau amintirile, tânărul Pavel Boldea, chiar dacă era un simplu ascultător, participa şi el cu toată fiinţa la trăirile acelora care, pe lângă cele auzite de la înaintaşi, completau cu propria lor experienţă un tablou încărcat de istorie. Acesta, cu ochiul lui ager şi mintea-i sclipitoare, cu simţul lui critic, fără egal, învia evenimentele, simţind nevoia de a învăţa istoria, de a o înţelege.

În realizarea acestui scop, un ajutor nepreţuit l-a primit tânărul Boldea încă de pe băncile şcolii şi în naosul bisericii, prin acel cristal de cea mai bună calitate al cuvântului românesc, primit „de la aceşti dascăli de sate, de la aceşti preoţi de sate“, cum îi numea academicianul Emil Condurachi.

Apoi, Pavel Boldea s-a făcut repede remarcat în cadrul Institutului Teologic din Caransebeş, al cărui director a fost Arhimandritul Filaret Musta, care, împreună cu un corp profesoral de o înaltă ţinută patriotică şi profesională, a făcut din acea instituţie o cetate ce a pulsat în permanenţă românitate. Astfel, după absolvire, la 4 noiembrie 1883, Episcopul loan Popasu l-a hirotonit diacon, iar la 5 noiembrie – preot pentru comuna natală Borlovenii Vechi. Într-adevăr, trecerea de la diacon la preot, după numai o zi, nu a fost întâmplătoare; aceasta s-a datorat aprecierii Episcopului Ioan Popasu, un colaborator entuziast al Mitropolitului Andrei Şaguna, care a văzut în persoana lui o valoare prezentă, dar mai ales una viitoare. Acest lucru a făcut ca, după numai 5 ani, să i se pună „toiagul apostolului“ în mână şi să fie numit, la 1 septembrie 1888, în noua sa funcţie. Aceasta datorită faptului că, la Budapesta, s-a creat un post de preot militar active, şi Episcopul IoanPopasu, consultându-se cu generalul Traian Doda, l-a propus pe tânărul preot Pavel Boldea, considerându-l o persoană potrivită a-i duce la bun sfârşit ideile reformatoare şi în Armata austro-ungară, printr-o nouă organizare a clerului român, după introducerea dualismului şi desfiinţării Regimentelor de graniţă. (Va urma)

Col. (r) Andrei GHIDARCEA