• Interviu cu îndrăgitul actor Mircea Diaconu, realizat la Augsburg, unde a susţinut un spectacol pentru comunitatea românească din Germania

,,Meseria de actor este fascinantă”

• Dragostea pentru actorie a fost un impuls sau a venit pe parcurs, Mircea Diaconu?

• Nici nu ştiu cum a fost… Eram destul de tânăr, a fost un cumul de senzaţii. În

niciun caz n-a fost de la început, la mine a fost ceva întâmplător. În ultimul an de liceu s-a format un cerc literar şi au avut nevoie de încă un băiat. Era un grup de fete şi aveau nevoie de doi băieţi de aceeaşi înălţime, scunzi. Băieţii erau aşezaţi unul în stânga iar celălalt în dreapta fetelor. Eram îmbrăcaţi în costume naţionale. Am fost obligat să învăţ o poezie. Apoi a urmat un concurs între liceele din oraş. Eu am învăţat poezia ca pe o datorie şcolărească. La sfârşitul concursului am luat premiul întâi, împreună cu o fată care era deja o vedetă a oraşului. Premiul acesta m-a zăpăcit, m-a făcut să… leşin. Un profesor de sport, mai târziu, mi-a sugerat să mă fac actor. Eu am urmat liceul real, jucam handbal şi în acea perioadă s-a întâmplat ceva deosebit. Eram îndrăgostit de o fată, aproape fără speranţă… A fost o încărcătură emoţională, şi în toamna aceea plecau băieţii la facultate. Am văzut fata aceea la braţ cu un băiat, iar eu m-am simţit atunci un tânăr al nimănui…

,,Tatăl meu era disperat că fiul său a reuşit”

• Şi atunci v-aţi spus ,,am să-ţi arăt eu ţie”?

• Da. Atunci am îndrăznit să-i spun lui taică-meu că voi da la Teatru. El a

Înjurat de câteva ori, însă eu am insistat. Am pus totuşi capul în pământ şi l-am rugat să mă lase să dau la Teatru. El a citit în ,,Admiterea în învăţământul superior” că la Teatru se dă examen înainte de celelalte facultăţi şi atunci mi-a îngăduit să încerc, ca să mă liniştesc, şi apoi vom vedea noi. M-am dus la Teatru, nu m-am pregătit în niciun fel, că nu ştiam procedeul. Am dat prima probă, am reuşit. Am continuat, şi la sfârşit am intrat ultimul pe listă. Tatăl meu a fost cu mine, şi când i-am spus că am intrat i s-a făcut rău. Nu se aştepta. Ceilalţi părinţi erau supăraţi şi necăjiţi că nu le-au intrat copiii, iar tatăl meu era disperat că fiul său a reuşit. M-a întrebat: ,,Ce ne facem acum?”. Sigur că apoi a realizat ce s-a întâmplat şi a fost bucuros ca nimeni altul. Era încântat şi era mândru că fiul său a intrat la o şcoală aşa importantă. Primii doi ani de Institut au fost dificili pentru mine, m-am adaptat greu, eram un provincial devenit peste noapte bucureştean. Eram considerat altfel ca ei, eram privit totdeauna ca un inferior, se uitau la mine ca la o altă specie. Mă ţineau la distanţă, nu vorbeau cu mine şi a trebuit să muncesc mult ca să le arăt că sunt ca ei şi să le dovedesc că sunt chiar mai bun. Mă blocasem, nu puteam lucra, eram speriat şi nu răspundeam cerinţelor. S-a ajuns până acolo că am fost aproape să fiu dat afară.

Mircea Diaconu la taifas cu Adalbert Gyuris

• Poate faptul că aţi fost din provincie v-a ajutat?

• Sigur, eu veneam dintr-o lume în care eram integrat, eram una cu natura, asta

m-a educat într-un fel, m-a făcut să ştiu să lupt şi să fiu mai puternic. Ca provincial, văzându-te în Gara de Nord, poţi să fii competitiv şi nu poţi să pierzi.

,,Ne-am cunoscut întâmplător, simplu, fără zgomot”

• Cum aţi cunoscut-o pe soţia dumneavoastră, Diana Lupescu?

• Ne-am cunoscut întâmplător, simplu, fără zgomot. Am vorbit într-o seară la

Costineşti, eu sunt mai în vârstă, şi eram un actor cunoscut, aveam câteva filme în care jucasem. Ea în acel an a terminat Institutul. Atunci, vorbind poate mai mult ca de obicei cu cineva, mi-am dat seama, ne-am dat seama că avem biografii simetrice, avem multe lucruri în comun. Tatăl meu a fost învăţător, am trăit într-o familie de intelectuali de ţară, iar în ceea ce o priveşte pe ea, taică-său era medic, maică-sa învăţătoare. Vorbeam aceeaşi limbă. A trecut vara, apoi toamna. Într-o seară mergeam pe stradă, ploua, şi eu mi-am adus aminte de ea. Era în capul meu şi mi-am spus că trebuie să vorbesc cu ea. M-am întâlnit atunci cu o colegă de-a ei care mi-a dat numărul de telefon şi am sunat-o în acea seară. Stătea la Bacău, unde se născuse, şi era actriţă la teatrul din oraş. I-am spus că a doua zi urma să trec prin Bacău şi doresc să mă întâlnesc cu ea. Mi-a zis că mă aşteaptă şi că e bucuroasă şi ea de întâlnirea cu mine. Dimineaţa am fost în tren şi după câteva ore am sunat la uşa ei. M-a întrebat cum am găsit-o. Era singură acasă, părinţii fiind plecaţi la lucru. În bucătărie a pregătit două cafele, pentru mine şi pentru ea, apoi ne-am dus în sufragerie şi am vorbit de una, de alta. La un moment dat, fără nicio intenţie, am întrebat-o ce-ar spune dacă aş cere-o de nevastă. După-masă m-a condus la aeroport şi acolo am repetat întrebarea cu ,,vrei să fii soţia mea”? După o lună ne-am căsătorit.

• Şi această dragoste reciprocă dăinuie peste timp. Aveţi o fată şi un băiat.

Cum vă împăcaţi cu urmaşii dumneavoastră?

• Ne împăcăm bine. Cred că au înţeles amândoi cam care este rostul nostru…

Mama lucrează mai mult cu fata, eu cu băiatul. Tragem amândoi la aceeaşi căruţă, eu şi soţia. Ne ajutăm şi la bucătărie, eu spăl vasele şi multe altele, cred că aşa este normal.

,,Dădeam orice de la mine altora, ca să fie bine”

• Cum e să fii director de teatru într-o perioadă când lucrurile nu merg aşa

cum ar trebui?

• Am observat că şi în lumea mea, a actorilor, există invidie, duşmănie, multe

lucruri neplăcute, din păcate. În prima parte a vieţii mele de actor şi de om am ajutat pe multă lume şi am văzut totul în roz, apoi mi-am dat seama că oamenii sunt diferiţi de cum aş fi dorit să fie. Dădeam orice de la mine altora, ca să fie bine. Într-o bună zi, am realizat că sunt unii care mă urăsc, mă detestă, alţii care să-mi spună că n-am caracter. Am crezut că dau socoteală doar Celui de Sus. Atunci m-am întrebat faţă de cine trebuie să fiu bun. Ca să fiu director s-a întâmplat tot din cauza lor. La Teatrul ,,Nottara” au fost la un moment dat mari probleme, colectivul a fost zob, se ,,mâncau” între ei. În această perioadă am fost invitat să joc la acest teatru într-un spectacol. Atmosfera era cumplită. Atunci, Emil Hossu mi-a spus că eu aş fi indicat pentru postul de director şi mi-a adus argumente că sunt echilibrat, calculat, calm, eu având experienţă, fiind membru în C.N.A., gestionând sume mari de bani. Cam asta a fost, şi am acceptat.

• E mare diferenţa dintre actorul de teatru şi cel de film?

• La fiecare e altfel. Eu îi detest, profesional vorbind, pe cei care fac doar un

singur tip de personaj toată viaţa. Sunt unii care devin un… personaj. În mod normal, un actor îşi gândeşte şi îşi exersează o altă ,,mască”, pentru ca apoi să o arunce şi mai târziu să lucreze la ceva nou, mereu altceva. De aceea, meseria de actor este fascinantă.

• Filmul a făcut ca actorii să fie cunoscuţi în România, iar acum e la

,,modă” televiziunea. Ce spuneţi de toate acestea?

• Consider că pe bună dreptate se spune că cinematografia e cea de a şaptea

artă. Televiziunea e o industrie, eficientă, facilă. Televiziunea pe mine nu mă interesează. Am avut contact cu televiziunea în zona civică, de opinie, unde se dezbate o anumită temă, temă politică, socială, culturală.

• Ştiu că şi scrieţi. Au apărut deja câteva romane semnate de

dumneavoastră. Aveţi timp şi de aşa ceva?

• Da, însă din păcate am prea puţin timp şi încă multe manuscrise aşteaptă.

Timpul ne este cu adevărat un mare duşman.

• Actorul român e mulţumit de banul primit pentru munca sa?

• Cred că toată răsplata oamenilor, vorbind în general şi sigur e valabil cu atât

mai mult la actori, nu o reprezintă banul. Sunt mult mai multe alte satisfacţii. Când joci pe scenă şi dincolo, în sală, în faţa ta, vezi oameni care râd sau plâng de bucurie, satisfacţia e maximă. Banii reprezintă doar un accesoriu necesar pentru supraveţuire…

• Mircea Diaconu s-a născut la 24 decembrie 1949, în comuna Vlădeşti-Muscel; +

Şcoala generală, şapte clase, o face în în localitatea natală; + în 1967 absolvă Liceul Sportiv Nr. 2 din Câmpulung Muscel; între 1967-1971 – Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică ,,I.L. Caragiale”, Bucureşti.

• Activitate profesională: 1970 – Debut la Teatrul de Comedie (anul IV);

1971 – Debut cinematografic în ,,Nunta de Piatră” şi tot în acest an este angajat la Teatrul Bulandra; Din 1990 – carieră didactică la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică (UATC) Bucureşti, cursul de Actorie-Film; Din 1995 – profesor universitar la UATC; În prezent – membru al Consiliului Naţional al Audiovizualului; A jucat în peste cincizeci de filme de lung-metraj, între care: ,,Actorul şi sălbaticii”, ,,Mere roşii”, ,,Asfalt tango”. Aceste prestaţii au fost marcate de numeroase cronici de specialitate, ca şi de premii naţionale şi internaţionale.

• Activitatea jurnalistică: Rubrică în revista ,,Cinema”; Volumul ,,Scaunul de

pânză al actorului” (1985); Numeroase articole în diferite reviste şi ziare; Volumul de proză ,,Sugubina” (1977); ,,La noi când vine iarna” (1980); Primele două volume au fost traduse în rusă şi germană.

• Afilieri: 1990 – membru fondator al Alianţei Civice, membru în Comitetul

Director şi în 1992 – vicepreşedinte; 1995 – Iniţiator al Fundaţiei ,,D’ale Bucureştilor”, care are o bogată activitate culturală şi civică, bazată pe mari manifestaţii de stradă, expoziţii, mese rotunde, menite să refacă identitatea locuitorului din Bucureşti.

• Mircea Diaconu s-a născut la 24 decembrie 1949, în comuna Vlădeşti-Muscel; +

Şcoala generală, şapte clase, o face în în localitatea natală; + în 1967 absolvă Liceul Sportiv Nr. 2 din Câmpulung Muscel; între 1967-1971 – Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică ,,I.L. Caragiale”, Bucureşti.

• Activitate profesională: 1970 – Debut la Teatrul de Comedie (anul IV);

1971 – Debut cinematografic în ,,Nunta de Piatră” şi tot în acest an este angajat la Teatrul Bulandra; Din 1990 – carieră didactică la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică (UATC) Bucureşti, cursul de Actorie-Film; Din 1995 – profesor universitar la UATC; În prezent – membru al Consiliului Naţional al Audiovizualului; A jucat în peste cincizeci de filme de lung-metraj, între care: ,,Actorul şi sălbaticii”, ,,Mere roşii”, ,,Asfalt tango”. Aceste prestaţii au fost marcate de numeroase cronici de specialitate, ca şi de premii naţionale şi internaţionale.

• Activitatea jurnalistică: Rubrică în revista ,,Cinema”; Volumul ,,Scaunul de

pânză al actorului” (1985); Numeroase articole în diferite reviste şi ziare; Volumul de proză ,,Sugubina” (1977); ,,La noi când vine iarna” (1980); Primele două volume au fost traduse în rusă şi germană.

• Afilieri: 1990 – membru fondator al Alianţei Civice, membru în Comitetul

Director şi în 1992 – vicepreşedinte; 1995 – Iniţiator al Fundaţiei ,,D’ale Bucureştilor”, care are o bogată activitate culturală şi civică, bazată pe mari manifestaţii de stradă, expoziţii, mese rotunde, menite să refacă identitatea locuitorului din Bucureşti.

A consemnat

Adalbert GYURIS