La 24 de ani fără o lună de presă, atâta cât am acum, când scriu rândurile astea, nu ştiu exact ce înseamnă cu adevărat să fii ziarist. Eu cred că sunt. Dacă ar fi să mă iau după ce spun unii şi alţii, chiar sunt. La fel, dacă ar fi să judec cât îmi mai rămâne după ce scad din 24 de ore timpul petrecut în redacţie şi pe urmă acasă, în faţa calculatorului, dar tot pentru ziar, aş vedea că pentru mine, ca om, nu-mi mai rămâne mare lucru. Nu ştiu însă dacă asta e suficient să te transforme în ziarist. Probabil că mai trebuie şi altceva, şi am să încerc să descopăr dacă în ultimii 24 de ani din viaţa mea s-a petrecut ceva care să-mi dea dreptul să spun şi eu ce cred referitor la ceea ce s-a întâmplat în Franţa.
Vreau să fac asta pentru că eu am o părere puţin mai altfel decât a altor confraţi de-ai mei din presă şi bănuiesc că dacă aş fi făcut parte din corul lor n-aş mai fi pus mâna acum pe stilou. Aşa că am să încerc să găsesc răspunsul la întrebarea ce te face ziarist. Mă gândesc că ameninţările, situaţiile grele, fără ieşire, curajul în faţa lor şi cât de bine şi cu cât talent ştii să mânuieşti limba în care scrii sau vorbeşti. Şi imediat îmi şi vin în minte două întâmplări. Prima are legătură directă cu mine. Am scris, pe când eram redactor la un alt ziar, despre un primar care-l bătuse pe un bărbat şi-i scosese doi dinţi. Venise omul cu ei în palmă la redacţie şi m-a rugat să-l ajut. Nu puteam decât într-un singur fel, prin scris, şi asta am şi făcut. A doua zi, primarul bătăuş mi-a spus la telefon că mă sparge, că mă ia dracu, că am să mănânc o lună cu buza-ntoarsă şi câte şi mai câte. I-am răspuns că abia aştept să mi se-ntâmple toate astea la un loc. Când, peste alte câteva zile, chiar a venit în redacţie şi m-a înjurat şi mi-a fluturat pumnul pe sub nas, l-am luat de guler, l-am scos pe uşă, l-am împins pe scări şi l-am azvârlit în stradă. Şi au mai fost şi altele, dar pe asta am putut s-o scurtez cel mai uşor, ca să nu consum din spaţiu.
A doua întâmplare e legată de o fostă colegă pe care o chema Corina şi cred că avea, pe atunci, vreo 27 de ani. Se punea problema ca un redactor să meargă la tribunal, unde era judecat un interlop pe care numai dacă-l priveai şi te treceau fiori, şi să-i facă şi o fotografie. Toţi bărbaţii au dat din colţ în colţ şi, cum nu puteam să-i oblig să facă asta, mă pregăteam să merg eu. Atunci s-a ridicat de la birou Corina, mi-a luat aparatul de fotografiat din mână, s-a uitat scârbită la ceilalţi colegi şi a plecat. Când s-a întors, am văzut că poza era mişcată, cum tremurase de frică, dar am publicat-o şi aşa. Alte ziare n-aveau nici măcar atâta.
Şi-atunci, întreb şi mă întreb ce înseamnă cu adevărat să ai curaj în presă. Eu zic că asta, ce-am povestit până acum. Sigur, mi se pare de neiertat ce au făcut teroriştii. Nu cu gloanţe omori idei, ci cu alte idei. Nici nu-mi vine acum în minte ce altceva ar fi putut să le facă acelor caricaturişti francezi, dar un lucru ştiu sigur: nu trebuiau să-i omoare. Tot aşa de bine am învăţat, în toţi anii ăştia petrecuţi în presă, să mă pun şi în locul celuilalt. Să văd lucrurile cum le vede el. Şi, câteodată, să m-aştept la răzbunare. S-o ţii însă una şi bună cu băşcălia şi să-l iei la nesfârşit peste picior pe Profetul Mahomed, mi se pare totuşi mult prea mult. Înseamnă pur şi simplu s-o cauţi cu lumânarea. Cu atât mai mult cu cât e vorba de credinţă aici, şi eu cred că nimeni şi nimic nu trebuie ridiculizat. Eu însumi dacă am chef să mă închin la un borcan de castraveţi sau la o maşină de spălat, aş vrea să mi se respecte cu sfinţenie alegerea.
Donc, je ne suis pas Charlie. Eu sunt Adrian.
Adrian CRÂNGANU
