Sigiliile oraşului. Statutul de oraş-cetate, cu importante sarcini militare pentru apărarea Banatului împotriva incursiunilor armatelor turceşti în tot Evul Mediu, este reflectat şi de sigiliile pe care autorităţile caransebeşene le–au utilizat începând cu anul 1503. Zidurile şi turnurile cetăţii, apoi braţul cu sabia în care era înfipt un cap de păgân, sunt principalele simboluri preluate şi în sigiliile utilizate începând cu anul 1873, în semn de respect pentru faptele de vitejie ale înaintaşilor ca apărători ai creştinătăţii în imediata apropiere a graniţei cu Imperiul otoman.

De fapt, autorităţile administrative din oraşul Caransebeş au utilizat până la instalarea administraţiei româneşti, pe lângă cel cu legendă latină, „Sigillum civitatis Caransebesiensis anno 1503”, păstrat în continuare şi începând cu 20 noiembrie 1906, în urma Deciziei Nr. 587015 a corpului reprezentativ al oraşului, şi trei sigilii cu legendă maghiară: „Karánsebes város polgármesteri hivatala” (rom. „Oficiul primarului oraşului Caransebeş”), „Karánsebes város tanacsa” (rom. „Consiliul oraşului Caransebeş”), şi „Karánsebes város jegyzösege” (rom. „Scaunul notarial Caransebeş”), utilizate în relaţiile oficiale la nivelul Cancelariei primarului, al Consiliului orăşenesc (Reprezentanţa orăşenească, Corpul reprezentativ, Sfatul orăşenesc) şi Scaunului notarial cu alte instituţii similare.

Statutele oraşului Caransebeş. Pe parcursul perioadei 1872-1918, în oraşul Caransebeş, întreaga activitate administrativă s-a desfăşurat pe baza statutelor proprii, care – după dezbaterea în Adunarea generală a corpului reprezentativ – erau supuse aprobării autorităţilor comitatense de la Lugoj şi Ministerului de interne maghiar. Primul statut pe baza căruia a început să funcţioneze administraţia civilă în Caransebeş este cel din 1 decembrie 1872, autentificat cu un sigiliu în ceară oval, de dimensiuni 3,3 cm x 2,8 cm.

Conştiente că statutul trebuia îmbunătăţit şi adaptat specificului acestui oraş de graniţă, care avea şi o istorie oarecum particulară în Banat, dar şi conform rigorilor legislaţiei statului maghiar, în prima parte a anului 1873 s-au solicitat pentru confruntare statute ale unor oraşe cu îndelungată tradiţie constituţională, precum Aradul sau Budapesta, pe baza cărora, la 3 august 1873, municipiul Caransebeş beneficia de un nou statut, mult mai complet.

Şi în anii următori s-au adus modificări propriilor statute, unele impuse de Legea XXII/1886.

Începând cu anul 1889, oraşul Caransebeş va beneficia de un nou statut, care – conform aprecierilor aleşilor locali – corespundea şi populaţiei locale, de cca. 4.800 de locuitori; votat de Adunarea generală la 26 iunie, statutul a fost elaborat de primarul Ioan Nemoianu, jurist cu studii de drept la Debreţin, Demetriu Iancovici – notar, şi doi membri ai reprezentanţei.

Noile statute, publicate în limbile română şi germană, aveau 57 de articole şi dezvăluie întregul mecanism de organizare şi funcţionare a treburilor pe raza oraşului. Întreaga administraţie locală era subordonată vicecomitelui Comitatului Caraş-Severin. Organele de conducere erau: Reprezentanţa (Corpul reprezentativ al) oraşului; Magistratul şi antistea comunală; Scaunul orfanal; Primarul oraşului; Personalul oficiilor, personalul ajutător şi „cel de manipulaţiune”, conform organigramei.

Reprezentanţa orăşenească era constituită din 48 de membri, din care 24 desemnaţi dintre cei cu funcţii publice foarte importante sau care beneficiau de venituri anuale care le permiteau acest drept, iar ceilalţi 24 erau aleşi în urma alegerilor electorale locale, în conformitate cu Legea XXII/1886.

În anul 1892, între cei 24 de virilişti desemnaţi, lista fiind „compusă după darea directă, cea mai mare dovedită prin registrul de dare”, se aflau negustori, farmacişti, un notar public ş.a., cel mai mare venit avându-l comerciantul Neuerer Ignatz, cu 1.442,87 florini, iar cel mai mic protopopul Andrei Ghidiu, cu 139,30 florini.

În anul 1907, cenzul electoral (darea directă) s-a situat între 1.853 de coroane şi 456,90 coroane, în rândul celor 24 de virilişti (aleşi pe baza dării directe) aflându-se Episcopul Nicolae Popea, Constantin Burdia, Filip Müller, Carol Susich, Nicolae Ionescu, văduva Iulia Brancovici ş.a.

În anul 1909, în fruntea listei viriliştilor se situa farmacistul Filip Müller cu 1.866,18 coroane, urmat de Constantin Burdia – deputat dietal şi consilier de Curte, cu 1.236,43 coroane, şi notarul public Carol Susich, cu 1.148,43 coroane. Între cei 24 de reprezentanţi virilişti se aflau 12 comercianţi, 4 avocaţi, 1 notar public ş.a. În rândul membrilor suplinitori se aflau medicii dr. W. Ziprisz, cu 325,90 coroane, şi dr. Constantin Popasu, cu 284,20 coroane.

Magistratul orăşenesc era compus din primar – ca preşedinte, cei doi senatori, protonotar, avocat (jurist-consult), căpitanul de poliţie şi medicul de circumscripţie.

Antistea orăşenească era formată din primar, căpitanul de poliţie, doi senatori (şi ca asesori ai Scaunului orfanal), protonotar, jurist-consult, contabil-casier, controlor, tutorele orfanal, arhivarul, medicul şi inginerul, ca angajaţi ai Primăriei.

Statutele precizează, până la amănunte, sarcinile Reprezentanţei orăşeneşti, magistratului, Scaunului orfanal, primarului, căpitanului de poliţie, senatorilor orăşeneşti şi tuturor celorlalţi angajaţi.

Pentru a asigura buna funcţionare a administraţiei, Reprezentanţa orăşenească îşi desfăşura activitatea pe comisii: economică, sanitară, de zidire şi înfrumuseţare a oraşului, militară, pentru stabilirea taxelor şi dărilor, şi Comisia scaunului orfanal.

Cea mai importantă comisie era cea economică, constituită din 12 membri.

În statutele modificate la 4 noiembrie 1905 se prevede că „limba protocolară şi cea de manipulaţiune a Adunării generale, conform hotărârii luate de Reprezentanţa orăşenească din 6 noiembrie 1888 pe baza § 20 art. de lege XLIV din 1868, e cea română”.

Modificările ulterioare ale statutelor nu sunt de substanţă, ci doar adaptări la unele Ordine ale autorităţilor comitatense (judeţene).

Constantin BRĂTESCU