Chiar dacă oraşul Caransebeş a cunoscut o oarecare dezvoltare a industriei în perioada interbelică, cei mai mulţi dintre locuitori se ocupau cu agricultura şi creşterea animalelor. Nefiind reşedinţă de judeţ, Caransebeşul a fost gazda Regiunii VIII Agricole (Ocolul agricol), subordonată Consilieratului Agricol Judeţean din Lugoj. La rândul său, acesta era organ de îndrumare şi control al Ministerului Agriculturii şi Domeniilor în raza sa de competenţă.

În anul 1920, s-a înfiinţat în oraş Tovărăşia economilor din Caransebeş, cu scopul de a promova interesele economice ale acestor categorii sociale „prin cumpărarea şi vânzarea de tot soiul de bucate, maşinării şi instrumente economice”, necesare cu preponderenţă agricultorilor. Numărul mare de animale deţinute de caransebeşeni i-a determinat ca în luna mai 1926 să înfiinţeze Societatea cooperativă de asigurare mutuală contra mortalităţii vitelor „Economul”, aceasta beneficiind de act constitutiv şi statute aprobate de Judecătoria Caransebeş.

Pentru înfrumuseţarea localităţii şi asigurarea unui spor de legume şi flori pe piaţa oraşului, la 1 ianuarie 1924 Primăria a reînfiinţat o grădinărie, angajându-l pe Francisc Scherer ca grădinar al oraşului.

În anul 1921, întinderea hotarului oraşului Caransebeş era de 9.204 jugăre cadastrale, repartizate astfel: pentru arătură 2.453 jug, pentru livezi 1.248 jug, pentru păşunat 2.839 jug, 669 jug fiind pădure şi 540 jug teren neutilizabil.

Principalii proprietari agrari din oraş erau: oraşul Caransebeş cu 3.087 jug, Comunitatea de Avere cu 355 jug, minorii Emilia şi Titus Anton cu 262 jug, şi Eduard Bastius cu 118 jug.

Oraşul Caransebeş, prin Consiliul comunal local, avea repartizată suprafaţa menţionată, astfel: teren arabil 87 jug, grădină 30 jug, livadă 89 jug, păşune 2.638 jug, pădure 20 jug.

Comunitatea de Avere dispunea în hotarul oraşului de 71 jug livadă şi 284 jug de pădure. Minorii Emilia şi Titus Anton deţineau 64 jug de teren arabil, 139 jug de grădină, 20 jug de livadă, 4 jug de păşune şi 31 jug de pădure.

Acestora li se adăuga numărul mare de mici proprietari. Conform unei statistici întocmite la 22 septembrie 1929, în oraşul Caransebeş existau 1.151 de proprietari care deţineau între 1-20 jugăre, şi 21 de proprietari care deţineau între 21-100 jug, cei mai mulţi fiind români.

Repartiţia pe culturi şi întrebuinţarea suprafeţelor agricole nu au suferit mari schimbări în perioada 1921-1928. Situaţiile statistice întocmite de Primăria oraşului ne prezintă următorul tablou: teren arabil 2.453 jug, grădini şi pomi roditori 1.456 jug, fâneţe 1.247 jug, păşune 2.839 jug, păduri 669 jug, şi teren neproductiv 540 jug.

La 1 septembrie 1929 este completat un formular statistic pe anul 1928 în care datele sunt redate în hectare. Suprafaţa agricolă era de 3.245,77 ha, din care: teren arabil 1.659,62 ha, fâneţe naturale 1.001,93 ha, păşuni 1.935,52 ha, pomicultură 584,22 ha, din care livezi de pruni 499,07 ha. Nu sunt incluse în această situaţie terenurile neproductive şi albiile celor două râuri, care străbăteau oraşul şi însumau 58 ha.

În anii 1940-1941, întreaga suprafaţă a oraşului, de 5.298 ha, era defalcată astfel: vatra oraşului 191 ha, drumuri 25 ha, teren degradat 74 ha, ape şi bălţi 20 ha, teren arabil 1.411 ha, fâneţe naturale 1.327 ha, livezi 228 ha, păşuni 1.636 ha, păduri 385 ha, vii 1 ha.

Zestrea agricolă a locuitorilor oraşului nu era mică şi, conform vechilor practici, terenurile arabile erau împărţite pe culturi de toamnă şi culturi de primăvară, un loc deosebit avându-l cultura cerealelor.

Documentele de arhivă nu ne permit să refacem an de an producţiile medii la hectar realizate la principalele culturi, iar unele documente amintesc şi despre ani cu producţii mici, datorită secetei. Autorităţile judeţene erau informate că în anul 1928 a fost o secetă mare, care s-a resimţit şi în oraş.

Deoarece majoritatea populaţiei din oraş era cuprinsă în sfera agriculturii şi creşterii animalelor, cea mai importantă problemă cu care s-a confruntat administraţia locală a fost lipsa terenului necesar pentru păşunat. Aceasta şi în condiţiile în care se stabiliseră în oraş multe familii din sate apropiate, şi acestea cu preocupări în domeniul creşterii animalelor.

Soluţia sigură era împroprietărirea oraşului cu noi terenuri. La 31 iulie 1920, Primăria oraşului Caransebeş a adresat un memoriu prefectului judeţului Caraş-Severin, în care arăta că locuitorii oraşului beneficiază de un izlaz în suprafaţă de 2.638 jug, din care o parte inutilizabil, pe acesta trebuind să păşuneze 1.185 vite cornute, 234 cai, 3.814 oi, 1.245 porci şi 525 capre. Solicita exproprierea pentru oraş a Muntelui Obârşia, Gura Izvorului Bistricioara, în suprafaţă de 813 jug, Turcelul în suprafaţă de 142 jug, şi Varanghelul de 120 jug, arendate de mai mulţi ani de la Stat pentru păşunat.

În acel an, Primăria a intervenit pentru împroprietărirea cu păşunile alpine sus-menţionate în mai multe rânduri la Ocolul Silvic de Stat Orşova, Judecătoria de ocol Caransebeş şi Regiunea silvică Lugoj.

Proprietarii de animale din Caransebeş utilizau încă din anul 1872 Muntele Nedeia, în suprafaţă de 289 jug, aceştia având calitatea de împăduriţi ai Comunităţii de Avere, dar pe această păşune alpină puteau păşuna circa 600 de oi sau 70 de vite mari.

La 12 septembrie 1921, în localitatea Ohababistra, oraşul Caransebeş a fost pus în posesie pe anul economic 1920-1921 cu o suprafaţă de păşune alpină de 290 jug, din care 142 jug din Muntele Turcelul şi 148 jug din Obârşia Bistricioarei, contra unei arende de 1.160 de lei.

Comisia judeţeană pentru reforma agrară, cu sediul în Caransebeş, a emis la 6 iulie 1922 o hotărâre în care menţionează că cererea caransebeşenilor de a primi pentru păşunat o suprafaţă de 467 jug din Muntele Obârşia Bistricioarei, contra unei arende forţate, nu a fost admisă. Aceeaşi comisie va emite o nouă hotărâre la 23 decembrie 1922, reformând-o pe cea anterioară şi atribuind oraşului în completare la Izlazul comunal, parţial utilizabil, o suprafaţă totală de 765 jug, din care Obârşia şi Gura Bistricioarei totalizând 623 jug, Cleanţul Roşu şi Turcelul în suprafaţă de 142 jug. Punerea în posesie a avut loc la 17 august 1924, documentul de primire fiind semnat şi de reprezentanţii Ocolului silvic Ohababistra.

Între 1926-1928 s-a iscat un litigiu şi s-a încercat anularea împroprietăririi cu păşunile alpine atribuite, Judecătoria de ocol Caransebeş fiind cea care le-a declarat drept rezerve de stat. La fel a procedat şi Direcţiunea Financiară, prin Ordinul Nr. 17157/23 mai 1928, obligându-i pe proprietari la plata unei taxe de 30 lei lunar pentru vitele mari, şi 8 lei de fiecare oaie. În urma contestaţiei făcute la 18 iulie 1928, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor a înştiinţat Consilieratul Agricol al judeţului Severin că pentru comunele Caransebeş, Obreja, Petroşniţa, Ruieni, Vârciorova, Târnova, Brebu, Cireşa, Apadia şi Delineşti s-a dispus să se considere păşunile alpine ca expropriate în favoarea acestora, neputând să fie considerate rezerve de stat. Acestea trebuiau să plătească o arendă de 4 lei/jugăr.

Parcelarea propriu-zisă a avut loc la 13 august 1929, caransebeşenii putând păşuna pe păşunile alpine Obârşia, Gura Bistricioarei, Cleanţul Roşu şi Turcelul, în suprafaţă de 740 jug. Aceste păşuni au fost apoi atribuite locuitorilor negrăniceri din oraş, care posedau foarte multe oi.

Punerea definitivă în posesie a avut loc la 12 august 1940, când oraşul Caransebeş a devenit proprietarul tabular al acestor păşuni alpine, delegatul caransebeşenilor care a semnat procesul-verbal de punere în posesie fiind Gheorghe Rada.

Amintim că, în acea perioadă, principalii proprietari de oi din oraş erau: Nicolae Rada cu 236 oi, Constantin Rada cu 140 oi, Mitru Ursulescu cu 146 oi, Nicolae Anţilă cu 140 oi, Petru Pervulescu cu 120 oi, Ion Fara cu 103 oi, şi Ion Borcilă cu 105 oi.

În contabilitatea Primăriei oraşului Caransebeş, păşunea alpină, în suprafaţă de 740 jug, adică 427,35 ha, a fost înscrisă la 7 decembrie 1941 cu o valoare de 138.456 lei.

Creşterea simţitoare a numărului de locuitori ai oraşului, prin mutarea din sate mai apropiate sau îndepărtate – Rugi, Delineşti, Poiana, Apadia sau Borlova, care aveau drept îndeletnicire de bază creşterea animalelor –, a creat nemulţumiri între vechii şi noii proprietari în privinţa dreptului de păşunat. Analizând fenomenul, Primăria considera că Muntele Nedeia, în suprafaţă de 280 jug, era insuficient în anul 1921 chiar pentru proprietarii vechi de animale din oraş. Între cei aşezaţi de curând şi cei care se aşezaseră în urmă cu 20-30 de ani s-au creat dispute, primarul Friedrich Pauck propunând Comunităţii de Avere, proprietarul Muntelui Nedeia, ca dreptul de păşunat pe acest munte să se dea doar celor care se stabiliseră în oraş în urmă cu cel puţin 20 de ani.

Acest potenţial a creat locuitorilor oraşului Caransebeş posibilitatea de a-şi asigura o bună parte din produsele alimentare necesare traiului, iar pentru cei câţiva proprietari deţinători ai unor turme de peste 100 de oi, şi posibilităţi de valorificare pe pieţele din oraş şi Banat a produselor tradiţionale – lapte, brânză, carne şi piei de animale pentru industria pielăriei.

Constantin BRĂTESCU