În vara anului 1919, când oraşul Caransebeş, prin instalarea administraţiei de stat româneşti şi intrarea Armatei Române în oraş, şi-a consfinţit apartenenţa la România Mare, graţie şi eforturilor în plan politic şi cultural ale locuitorilor acestui străvechi oraş românesc, viaţa economică era în cea mai mare parte în mâinile minoritarilor, cu interese în centre precum Timişoara, Szeged, Budapesta şi Viena.

Dezvoltarea în plan economic va fi lentă, iar încercări de a înfiinţa şi impune noi ramuri industriale au fost sortite eşecului, datorită lipsei materiilor prime în oraş sau în apropiere şi a concurenţei create de societăţi comerciale puternice, care activau cu bune rezultate în Reşiţa, Ferdinand (azi Oţelu Roşu) şi Lugoj.

Capitalul atras în industria oraşului se cifra în anul 1921 la 4.795.000 de lei, unitatea economică cea mai importantă fiind Industria de Lemn „Mundus şi Borlova-Armeniş” S.p.A.

Având în vedere şi urmările nefaste ale războiului şi lipsa de comenzi ferme şi continue, numărul muncitorilor cuprinşi în industrie a înregistrat variaţii mari de la an la an. Spre exemplu, în anul 1920, la principalele unităţi economice din oraş lucrau 681 de muncitori, inclusiv cei 360 de muncitori utilizaţi în exploatările forestiere. După doi ani, la 22 septembrie 1922, la cele 13 unităţi economice din oraş lucrau 242 de muncitori, nefiind incluşi şi muncitorii forestieri. Cei mai mulţi lucrau într-un atelier pentru repararea vagoanelor de cale ferată amenajat în apropierea gării.

În perioada pe care o prezentăm activau şi câteva bănci, unele dintre acestea concentrând capital românesc autohton adus ca aport de avocaţi, profesori, preoţi, medici ş.a. Banca Poporală S.A., Banca Graniţei S.A., Banca Banatului S.A. şi Prima Bancă Grănicerească S.A. se înscriau în această categorie.

Ca oraş de munte, Caransebeşul a fost un important centru comercial atât pentru produsele tradiţionale ale zonei, cât şi pentru altele aduse din locuri mai îndepărtate, dar necesare locuitorilor săi. Meseriaşii locului practicau ei înşişi comerţul cu propriile produse. Laolaltă, în anul 1931 existau în oraş 445 de meseriaşi şi comercianţi.

Criza economică va fi resimţită în mod dureros de către unele unităţi economice şi bancare, care îşi vor înceta activitatea. Un impact serios asupra capitalului bancar l-a avut Legea pentru lichidarea datoriilor agricole şi urbane din 2 aprilie 1934, iniţiată chiar de guvernul liberal pentru salvarea şi reorganizarea instituţiilor de credit.

Vom prezenta în continuare, pe ramuri, principalele unităţi industriale existente în oraşul Caransebeş şi evoluţia lor.

În domeniul industriei metalurgice a fost creată firma Industriile fero-metalurgice „Vulcan”, la 1 mai 1926, de către meseriaşul Carol Zisda şi dr. Valeriu Meda, cunoscut ca prim-pretor al Plăşii Caransebeş. Inspectoratul Regiunii Industriale 8 Timişoara a autorizat, la 5 decembrie 1925, funcţionarea acesteia ca „Turnătorie pentru fier, aramă şi metal special”. A beneficiat de un capital de 120.000 de lei, o forţă motrice de 10 HP şi de circa 20 de muncitori.

La 2 februarie 1926, această firmă solicitase Primăriei orăşeneşti concesiune de zidire pe extravilanul Ţiglăriei S.p.A. Caransebeş, situat pe Strada Grădinilor. Activitatea acesteia va înceta însă în anul 1927, posibil în condiţiile concurenţei şi lipsei de comenzi din zonă.

Singurul furnizor de energie electrică din oraşul Caransebeş era Uzina electrică, amplasată pe un canal prin care se devia apa necesară din râul Sebeş. Uzina electrică fusese inaugurată la 1 noiembrie 1890, ca întreprindere privată a familiilor Perlfaster, Dachler şi Partos. La începutul anului 1918, prin avocatul dr. Erno Roth, au vândut uzina băncilor locale Prima Casă de Păstrare S.p.A. şi Noua Casă de Păstrare S.p.A. în părţi egale. Până la începutul anului 1922, s-a numit Uzina Electrică Centrală din Caransebeş.

La 1 ianuarie 1922, în urma înţelegerilor dintre cele două bănci caransebeşene şi Primărie, Uzina electrică este preluată în proprietatea oraşului.

Autorităţile locale au organizat uzina ca pe un serviciu independent, cu buget separat, condus de un inginer specialist. A utilizat un număr relativ mic de muncitori. În anul 1928 a funcţionat cu 11 muncitori şi 4 ucenici şi a produs 487.130 kW.

Modul de funcţionare şi distribuţie a curentului electric către particulari, şcoli şi alte instituţii publice a stat permanent în atenţia Consiliului comunal. La 16 august 1929, acesta a hotărât extinderea Uzinei electrice prin cumpărarea unei noi turbine, unui regulator automat de presiune şi a două generatoare de curent alternativ, în sumă de 1.306.389 de lei. Începând cu 1 ianuarie 1930, Uzina electrică s-a organizat şi a beneficiat de un regulament de funcţionare propriu, aprobat de Comisia interimară a oraşului.

Producţia de curent electric realizată a permis electrificarea satului Caransebeşul Nou în anul 1935 şi furnizarea curentului electric, apoi în octombrie 1939 extinderea reţelei în această localitate cu încă 320 m.l., aportul material al locuitorilor fiind substanţial.

Cartierul Teiuş, declarat staţiune climaterică în anul 1932, beneficia de mai mulţi ani de curent electric furnizat de Uzina orăşenească. La 11 iunie 1939, Consiliul comunal a decis prelungirea reţelei electrice cu încă 280 m.l., începând de la Izvor şi până la vila cărturarului şi artistului timişorean Ioachim Miloia, proprietarii din cartier urmând a procura stâlpii necesari.

Înconjurat din toate părţile de păduri seculare, cele mai multe aparţinând Comunităţii de Avere, oraşul Caransebeş a devenit încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea un important centru al industriei de prelucrare a lemnului.

Unitatea economică cea mai importantă din această ramură a fost fabrica de la Balta Sărată, aflată încă din anul 1913 în proprietatea unui grup financiar din Budapesta, şi îşi dezvolta relaţiile economice sub denumirea Industria de Lemn Borlova-Armeniş S.p.A.

După unirea Banatului cu România, în noile condiţii politice, economice şi sociale, acţionariatul acesteia a hotărât, la 13 noiembrie 1919, mutarea sediului de la Budapesta la Caransebeş şi adăugarea unor paragrafe noi la statute. Ne-a reţinut atenţia următorul adaos: „Întreprinderea ridică în Borlova şi Armeniş uzină industrială şi este îndreptăţită să ridice de acestea sau magazii de marfă şi în alte locuri”.

Într-o şedinţă a Consiliului de administraţie din 8 august 1920, au fost aleşi în acest organism avocatul Alexandru Morariu şi profesorul Sabin Evuţian, ambii din Caransebeş. Direcţiunea era asigurată de Alexandru Billitz, Leopold Piltzer şi Iosif Lukacs. La aceeaşi dată s-a hotărât majorarea capitalului social la 4.000.000 de lei, prin subscrierea de acţiuni de către Banca Chrissoveloni.

Ministerul Industriei şi Comerţului, prin Secretariatul General de la Cluj, a aprobat majorarea capitalului social, cu condiţia că nu poate fi iscălit decât de cetăţeni români în proporţie de 50%, asigurându-se acest procent drept capital naţional.

Modificările în structura acţionariatului au impus aprobarea unor noi statute la 29 iunie 1921, când denumirea ei va deveni, până la naţionalizare, Industria de Lemn Mundus şi Borlova-Armeniş S.p.A. Caransebeş.

În anul 1921, principalii acţionari erau Banca Chrissoveloni, cu 2.500 de acţiuni, Allgemeinde Handels und Industrie A.G. Zürich, cu 15.000 de acţiuni, şi Banca Română de Credit, cu 2.500 de acţiuni. În anul următor, Mundus Allgemeinde Handels und Industrie A.G. Zürich era principalul acţionar, acesta impunând şi noua denumire.

La realizările anterioare, care au vizat cumpărarea de material lemnos din pădurile Statului şi ale Comunităţii de Avere, refacerea şi extinderea căilor ferate industriale, a adăugat, începând cu anul 1921, altele noi. În acel an a pus în funcţiune Secţia pentru producerea furnirului, singura de acest fel din ţară, şi a cumpărat Fabrica de mobilă de la Ineu, unde proprietar fusese Mundus Allgemeinde Handels und Industrie din Zürich.

Începând cu 1 august 1921, a fost numit ca inginer al Fabricii de la Balta Sărată, Ernest Kellner, care îşi va lega pentru decenii destinele de cele ale acestei importante fabrici de mobilă din Banat. În anul sus-amintit au fost utilizaţi în fabrică şi în exploatările silvice proprii între 450 şi 500 de muncitori. Producţia anuală era estimată în anul 1923 la 2.000 m.c. laţuri, 3.000 m.c. cherestea de brad, 1.800 m.c. cherestea de fag şi paltin, şi 350 m.c. furnir. După numai şase ani, fabrica producea anual circa 20.000 m.c. cherestea şi 3.000 m.c. furnir.

În această perioadă s-au impus şi unele investiţii cu caracter social. Pentru o baie muncitorească, o sală de mese şi o baracă pentru adăpostirea muncitorilor, s-a solicitat în anul 1926 autorizaţie de construire din partea Primăriei orăşeneşti.

Un an mai târziu s-a impus, datorită crizei economice, închiderea fabricii. La 6 decembrie 1930, conducerea acesteia comunica Primăriei oraşului Caransebeş că începând cu 20 decembrie va opri producţia, „deoarece, pe lângă valorizarea actuală a produselor, nu mai vedem nicio rentabilitate de a continua lucrul”. Muncitorii aveau permisiunea de a se angaja oriunde şi, la reluarea lucrului, aveau întâietate la reangajare. Aceste măsuri au fost comunicate şi Inspectoratului Muncii din Timişoara.

În anul 1933, Complexul industrial de la Balta Sărată era constituit dintr-o fabrică de cherestea cu 3 gatere, mai multe circulare şi o maşină de fabricat parchet, o fabrică de furnir, o fabrică de mobilă curbată adusă de la Ineu în 1932 şi un atelier de reparaţii. Principalele produse ale fabricii erau:  mobilă curbată, furnir, funduri de scaune, parchet, placaj şi cherestea, produse destul de căutate, nu numai în Banat.

În plină criză economică, resimţită de fabrică mai ales în anii 1930 şi 1931, s-a obţinut o producţie de 1.131 m.c. cherestea de brad, 2.385 m.c. cherestea de fag şi 423 m.c. cherestea din lemn de esenţă tare; de asemenea, s-au realizat 688.008 m.p. furnir, 182.734 funduri de scaune şi 3.621 vagoane lemn de foc.

Investiţiile făcute în perioada 1934-1938 au determinat o creştere însemnată a producţiei, ajungând în anul 1938 la 13.053 m.c. cherestea, 520.249 m.p. funduri de scaune şi placaje, 97.035 bucăţi mobilă curbată, îndeosebi scaune, 1.390 m.p. parchet şi 4.676 vagoane lemn de foc.

Sume importante au fost destinate investiţiilor în maşini şi instalaţii aduse din străinătate. Între anii 1928-1932 s-a alocat suma de 20.118.259 de lei, pentru ca în anul 1939 aceasta să se ridice la 42.260.314 lei, inclusiv pentru instalaţiile din localitatea Armeniş, judeţul Severin, Remeţi din judeţul Bihor, şi Ineu din judeţul Arad.

Pentru că prezentăm o fabrică cu bun renume în perioada interbelică subliniem faptul că furnirul a fost foarte căutat în întreaga ţară, până la apariţia altor fabrici cu acelaşi profil. Deoarece produsele sale erau de cea mai bună calitate, amintim că Aula Universităţii din Cluj a fost mobilată în anul 1936 cu scaune fabricate la Balta Sărată.

Produsele sale se exportau, încă din anii 1920-1921, în ţări precum Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia, Maroc ş.a. În 1939 şi-a asigurat exportul de scaune în Franţa, Marea Britanie şi Orientul Apropiat, iar prin intermediul lui Leopold Pilltzer, membru în Comitetul de direcţie al firmei, se exporta mobilă curbată în S.U.A. În anul 1940 a expediat în acest stat mobilă în valoare de 11.399 de dolari.

Între preocupările conducerii Fabricii de la Balta Sărată se găseau şi cele de ordin social. Astfel, în anii 1936-1937 au fost construite locuinţe pentru muncitori, punându-se temelie pentru un nou cartier care se va ridica în apropierea fabricii. O asemenea preocupare era determinată de creşterea numărului de salariaţi. În anul 1933 erau utilizaţi 75 de muncitori calificaţi şi 550 de muncitori necalificaţi, mulţi dintre aceştia utilizaţi în exploatările forestiere. În 1936, numărul acestora a ajuns la 973, din care 687 de români şi 172 de germani, iar în 1937 la 1.325, din care cei mai mulţi erau utilizaţi în exploatările forestiere.

Pe toată perioada 1919-1940, Fabrica de la Balta Sărată a fost unitatea economică din oraş cea mai importantă şi cunoscută prin calitatea produselor sale. (Va urma)

Constantin BRĂTESCU