Fenomenul pedagogic nu a fost şi nu este strict instituţional. El nu se naşte, nu creşte exclusiv în cadrul limitat al unei organizaţii de iniţiere instructiv-educativă cum este şcoala, ci a fost şi este generat la un nivel mai larg al vieţii sociale.

De aceea, considerăm că, înaintea întemeierii anumitor instituţii şcolare, a circulat şi la noi, ca la toate popoarele, o învăţătură orală, treptat îmbogăţită, reflectând experienţa de viaţă educativă a maselor. Această învăţătură o aflăm concentrată în proverbe şi zicători. Sinteze de înţelepciune populară, sub învelişul lor metaforic, descoperim însemnate constatări şi norme de pedagogie practică. E firesc să credem că, şi în satul Slatina Timiş, aidoma întregului Banat, la început s-a dezvoltat învăţământul oral folcloric.

Dezvoltarea culturii bănăţene româneşti, ca produs al maselor populare muncitoare, începe odată cu naşterea poporului român, prin şcoala vetrei părinteşti, continuată cu şcoala vieţii, a muncii, a vetrei satului, care toate vor continua, paralel, şi cu învăţământul propriu-zis.

,,Pentru circa 60-80 la sută din populaţia românească, rămasă neşcolarizată, din diferite motive, în regimurile trecute, acest învăţământ al mediului familiar, sătesc sau orăşenesc, al mediului social-cultural în care şi-a desfăşurat activitatea, va rămâne singura şcoală care va reuşi să-i facă şi pe aceşti români, în tot parcursul zbuciumatei noastre istorii, oameni de omenie”. (P.P. Panaitescu, Introducere în istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1969, p. 168-169).

,,Arta şi literatura populară bănăţeană, ca şi a întregului popor românesc, reprezintă bucuria de a trăi, ritmul unei ocupaţii libere, în mijlocul naturii, o creaţie de frumuseţi în forme şi culori, versuri şi muzică, creaţie colectivă a obştilor ţărăneşti. Românul, iubitor de podoabe, îşi umple viaţa cu frumuseţi, iar casa – centrul artei populare plastice (dovadă în plus că poporul român n-a fost niciodată rătăcitor) – e plină de scoarţe, icoane, cusături atârnate pe perete şi oale artistice, cu porţi de lemn sculptat, cu flori în grădină în loc de zarzavat, […], românul înalţă un cântec înainte de a învăţa a socoti”. (P. Radu, D. Onciulescu, Contribuţii la istoria dezvoltării învăţământului din Banat, Timişoara, 1976, p. 27).

În satul bănăţean, indiferent că se situează la şes sau la munte, indiferent că se găseşte mai aproape sau mai departe de oraş, întâlneşti jocuri şi cântece de o structură ritmică deosebită. ,,Această bogăţie culturală, mereu înnoită, s-a transmis din generaţie în generaţie, fără şcoală propriu-zisă, de la începuturile existenţei acestei culturi, cu mult deci înaintea înfiinţării oricărui fel de şcoală, prin şcoala vetrei româneşti, continuată de şcoala vieţii, a muncii, a vetrei satului, a mediului social-cultural în care şi-au perindat viaţa urmaşii generaţiilor trecute”. (P. Radu, D. Onciulescu, op. cit., p. 25).

Este cunoscut faptul că pregătirea copilului pentru viaţă începe, în orice familie, de la o vârstă fragedă, şi tot de atunci se caută să i se asigure minimul de cunoştinţe, călirea organismului şi, nu în cele din urmă, deprinderi de comportare din cele mai bune. Învăţătura, educaţia, pregătirea copilului pentru viaţă încep în casa familiei, unde grija şi căldura părintească, sfaturile primite la tot pasul, basmele cu care sunt răsfăţaţi pentru a-i adormi, snoavele, strigăturile şi cântecele cu trăsături etice, realiste, şi cu valoarea lor instructiv-educativă recunoscută, pe care le recepţionează, în condiţiile vetrei satului, îmbogăţesc spiritul copilului, mereu dormic să cunoască mai mult, şi este uşor de presupus că tot aici, în vatra satului, îşi va găsi şi modelul pe care să-l imite.

Ca început în ceea ce priveşte şcoala, putem considera, şi la Slatina Timiş, şcoala din ,,tinda bisericii”, care satisfăcea modestele pretenţii ale populaţiei, unde copiii învăţau cântece şi unele noţiuni religioase, căci uneori nici dascălul-preot, care venea câteodată direct de la câmp, nu ştia multă carte, decât ceva citire, scriere şi treburi bisericeşti.

Înmulţirea şcolilor româneşti în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, cu multe întreruperi în perioada luptelor şi răscoalelor, este justificată, românii bănăţeni beneficiind şi de privilegiile ilirice şi de relaţiile cu Ţara Românească, din perioada intensei activităţi brâncoveneşti, precum şi de faptul că aveau gospodării trainic înjghebate în perioada mai favorabilă a stăpânirii turceşti.

Şcolile româneşti serveau în primul rând interesul localnicilor, şi de aceea habsburgii nu le dădeau prea multă împortanţă, mai ales că ei nu arătau o grijă deosebită nici şcolilor catolice, la care cei mai mulţi învăţători din prima jumătate a secolului al XVIII-lea erau crâsnicii bisericilor catolice. Faptul că existau multe şcoli româneşti este recunoscut şi de Curtea de la Viena, la preluarea militară în satele bănăţene.

Prima atestare documentară, ca unitate de învăţământ organizată a şcolii din Slatina Timiş, o avem în anul 1776, aşa cum reiese din documentele şcolare aduse de la Viena şi Budapesta de către profesorul Wolf, şi din cele aduse de la Karlovci de către profesorul Vasile Ţârcovnicu, şi anume Memoriul întocmit de Teodor Iancovici, nobil de Mirievo, crăiescul regesc director şcolar naţional al şcolilor ilirice. Aşa cum reiese din acest document, la 1776 satul Slatina Timiş avea 164 de case, iar la 1781 învăţător era George Avram. Tot în aceste documente sunt menţionaţi şi învăţătorii Păun Ghidar la anul 1792, şi Vasile Bogoevici la anul 1808. (P. Radu şi D. Onciulescu, op. cit., p. 312).

De menţionat şi faptul că localitatea Slatina Timiş este atestată documentar în actele de la Karlovci, Viena şi Budapesta, la anul 1433.

Atestarea documentară cu şcoală organizată, prin care şi la Slatina Timiş, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când se puneau bazele unui învăţământ organizat, nu trebuie să ne conducă neapărat la ideea că dezvoltarea şcolilor şi culturii româneşti bănăţene s-ar datora în mare parte reformelor şi instituţiilor habsburgice sau maghiare, ci că ele au fost doar elementul catalizator care a contribuit la generarea unor mişcări culturale locale, izvorâte din interesele poporului român.

Trebuie să remarcăm faptul că, deşi aparent influenţele iluministe erau progresiste, instituţiile habsburgice rămân la ideea retrogradă a învăţământului de clasă.

Studiind cu mai multă atenţie unele lucrări ale istoricilor învăţământului german şi bazaţi pe documentele arhivelor catolice şi ale administraţiei austriece, P. Radu şi D. Onciulescu menţionează în lucrarea lor că, în anul 1766, la Slatina Timiş fiinţează o şcoală românească catolică. Bazaţi pe aceste informaţii, putem afirma cu certitudine că la Slatina exista o şcoală organizată înainte de 1766, numai că vicisitudinile istorice au făcut să dispară dovezile necesare privind activitatea ei şi, implicit, prima atestare documentară ca şcoală organizată.

Spiritul nou, străduinţele pentru înlăturarea neştiinţei, culturalizarea maselor, înfiinţarea de şcoli, publicarea de scrieri didactice, de popularizare a ştiinţei, publicarea de periodice, de calendare, sunt preocupări ale tuturor centrelor culturale româneşti: Blaj, Braşov, Sibiu, Făgăraş, Gherla, Arad, Timişoara, Lugoj, Caransebeş; ele nu sunt un produs al reformelor venite de sus în jos, de la Maria Tereza sau Iosif al II-lea, ci năzuinţe culturale şi politico-sociale proprii, ale setei de cultură şi libertate socială a poporului român. (Va urma)

Prof. Gheorghe ZEICU