Slătinarii trăiesc într-o zonă a ţării care, din punct de vedere geografic, se prezintă sub forma unui culoar format de-a lungul Timişului şi care este străjuit de o parte şi de alta de o regiune deluroasă, în subsolul acestei zone neexistând bogăţii mai însemnate, care să fie exploatate. Din cele mai vechi timpuri, ocupaţia lor a constituit-o cultivarea pământului şi, evident, creşterea animalelor, favorizată în mod excepţional de existenţa păşunilor în regiunile de munte, care asigură hrana necesară în timpul verii, când în vale, la câmpie, este o căldură care nu prieşte animalelor.

Este lesne de presupus că, pe lângă aceste ocupaţii tradiţionale ale slătinarilor, ca de altfel ale întregului popor român, odată cu trecerea vremii, pentru a-şi satisface o serie de necesităţi, locuitorii au deprins şi alte meşteşuguri, cum ar fi prelucrarea fierului, necesară pentru confecţionarea uneltelor cu care ei trebuiau să prelucreze diferite materiale – de pildă lemnul pentru contruirea locuinţelor, ori brăzdarul de la plug, necesar cultivării pământului.

Tot un meşteşug deprins pentru a satisface o necesitate a fost şi dulgheritul, care se practică şi azi, dar pe scară mai restrânsă, întrucât au început să se confecţioneze căruţe din fier, echipate cu roţi din cauciuc.

Trăind într-o zonă climatică cu variaţii destul de mari de temperatură de la vară la iarnă, şi fiindcă o ocupaţie de seamă a locuitorilor a fost şi este creşterea animalelor, o meserie care şi-a găsit un loc sigur printre locuitorii Slatinei a fost cojocăritului. Deşi este o ocupaţie de secole a locuitorilor Slatinei şi, bineînţeles, s-au obţinut realizări frumoase, mai ales în ceea ce priveşte împodobitul, nu putem afirma că slătinarii s-au impus în mod deosebit în această zonă a Văii Timişului, aşa cum au făcut-o în ultimul timp meseria;ii în cojocărit din Teregova.

,,În ultimii 30 de ani, au avut loc mutaţii de ordin profesional: o parte din populaţie s-a îndreptat spre oraş, acest lucru influenţând în mare măsură ocupaţiile de bază, o parte din ele dispărând definitiv, cum este fierăritul, iar altele sunt pe cale de dispariţie, cum este cojocăritul. Astfel, în prezent, în Slatina Timiş mai există un singur cojocar care lucrează, şi anume Vintilă Partenie”, afirmă Viorel Popescu şi Adriana Popescu în lucrarea lor. (Studii şi comunicări de etnografie şi istorie, IV, Caransebeş, 1982, p. 55).

Dacă am insistat în mod deosebit asupra ocupaţiilor mai semnificative ale bărbaţilor, trebuie să remarcăm faptul că nici femeile din Slatina nu sunt cu nimic mai prejos în ceea ce priveşte îndeletnicirile. O ocupaţie ce datează din vremuri îndepărtate este ţesutul şi împletitul. Obiectele ţesute pe care le realizează aceste femei sunt demne de remarcat, iar în zilele noastre frumoasele costume populare lucrate cu mâna şi ,,brodate” cu maşina sunt într-adevăr nişte excelente obiecte de artizanat, admirate nu numai de locuitorii satelor învecinate, ci de toţi aceia cărora le plac obiectele de artizanat.

Exploatarea pădurilor la scară industrială, de către firmele străine, la începutul secolului al XIX-lea şi mai târziu, chiar la începutul secolului al XX-lea, a făcut ca în această perioadă locuitorii Slatinei cu pământ mai puţin să se ocupe de tăiatul şi transportul lemnului.

Această ocupaţie nu aducea câştiguri prea mari, în schimb era foarte grea, implicând riscuri mari, mai ales în perioada iernii, în special datorită condiţiilor grele în care lucrau, a mizeriei în care locuiau, a îmbrăcăminţii necorespunzătoare, toate acestea făcând ca îmbolnăvirile să fie foarte dese, aşa cum reiese din statisticile vremii şi din mărturiile unor oameni care au lucrat efectiv în pădure.

O îndeletnicire oricum mai actuală decât cele precedente, cel puţin după afirmaţiile făcute de unii cercetători, este şi aceea de meşteri în spălarea nisipului ce conţinea aur. Această ocupaţie este, credem noi, mai mult influenţa locuitorilor care au venit din alte zone şi s-au aşezat la Slatina, după cum ne dovedeşte acest lucru următoarea informaţie: ,,În 13 iulie 1801 au trecut din Valahia Mică 420 capi de familie de meserie spălători de aur, numiţi bănăţenii noi (nume: Stan, Gruia, Vladu). Aceştia s-au aşezat astfel: pe valea superioară a Timişului 119 familii (Armeniş, Feneş, Slatina, Bucoşniţa, Goleţ, Petroşniţa, Vârciorova)”. (Grigore Popiţi, Date şi documente bănăţene 1727-1887, Timişoara, 1939, vol. I, p. 54). Ca dovadă că informaţia de mai sus este cât de cât autentică, stă mărturie şi faptul că pe valea râului Slatina se cunosc anumite locuri de unde bătrânii satului spun că se lua nisipul care conţinea aur.

,,Unirea Transilvaniei cu România a marcat momentul desăvârşirii unităţii statului naţional român, înlăturând unul din obstacolele ce stăteau în calea progresului societăţii. Ea a corespuns astfel unei necesităţi istorice imperioase, legice, descătuşând noi energii populare şi contribuind prin aceasta la dezvoltarea forţelor revoluţionare. Viaţa economică, socială, politică, culturală a poporului român în perioada ce a urmat Unirii din 1918 a cunoscut o dezvoltare ascendentă datorită faptului că Unirea a creat cadrul statului naţional unitar, care a favorizat afirmarea forţelor revoluţionare ale societăţii româneşti. Unirea Transilvaniei cu România constituie cel mai de seamă rezultat al evenimentelor revoluţionare din Transilvania, din toamna anului 1918”. (Istoria României, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1969, p. 424-425).

Şi în Slatina Timiş, în perioada de după 1918, viaţa cunoaşte un reviriment din punct de vedere economic, aşa după cum arată statisticile, cu toate că existau o serie de greutăţi. Dificultăţi au existat şi în agricultură, stânjenind creşterea producţiei şi a suprafeţelor însămânţate. Astfel, braţele de muncă insuficiente şi caracterul rudimentar al uneltelor agricole, precum şi capacitatea redusă a mijloacelor de tracţiune, au făcut ca volumul producţiei de cereale, suprafeţele însămânţate şi numărul de animale să rămână sub nivelul antebelic. De altfel, se constată că până la sfârşitul anului 1921 nu a existat nicio ramură de activitate în care nivelul producţiei să se fi ridicat până la volumul atins în anul 1913.

Volumul redus al producţiei s-a răsfrânt şi asupra activităţii comerciale în general, dar îndeosebi asupra comerţului exterior, care de-a lungul acestei perioade s-a menţinut la un nivel redus faţă de anul 1913. În ciuda acestor mari dificultăţi, economia românească a reuşit să se redreseze în anii imediat următori Primului Război Mondial. Treptat, potenţialul economic al ţării s-a întărit prin punerea în valoare a bogăţiilor solului şi subsolului.

,,Societăţiile bancare şi industriale româneşti şi-au consolidat poziţiile după război şi pe calea preluării unui însemnat procent din capitalurile bogătaşilor germani, maghiari şi austrieci, care au părăsit ţara, optând pentru altă cetăţenie. Slăbirea capitalurilor plasate pe piaţa României de către Puterile Centrale a fost folosită pe larg de monopolurile franceze, engleze, belgiene şi italiene, care s-au infiltrat în economia românească, ocupând poziţii din ce în ce mai solide. Fuziunea capitalurilor din vechiul Regat cu marile capitaluri din noile provincii româneşti, ca şi cooperarea capitalului românesc cu cel străin, şi îndeosebi cu cel anglo-franco-belgian, s-a desfăşurat în condiţiile unei acerbe concurenţe pentru acapararea şi stăpânirea poziţiilor-cheie în principalele ramuri de activitate economică. Cu toată creşterea puterii sale economice, România a rămas în măsură însemnată şi după război dependentă de marile puteri apusene.” (Istoria României, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1969, p. 454).

Întrucât dealurile din apropierea satului Slatina Timiş sunt puternic împădurite, încă de la începutul secolului al XX-lea firmele austriece au început exploatarea pădurilor din această zonă, aşa cum reiese din următoarele documente: ,,1903, iulie, 26, Caransebeş. Comitetul Comunităţii de Avere, prin avocatul său, trimite în copie avocatului Titus Haţeg din Lugoj pentru verificarea contractului de vânzare încheiat cu firma <<Eissler>> referitor la exploatarea complexului de pădure vândut în ţinutul Valea Slatinei” (Filiala Arhivelor Statului Caransebeş, fond Comunitatea de Avere, dosar nr. 2/1903, fila 60); ,,1903, septembrie, 19, Caransebeş. Ciorna contractului încheiat între Comunitatea de Avere Caransebeş ca vânzător şi firma <<Eissler şi fraţii>> cumpărător, prin care se cedează spre tăiere şi exploatare porţiunea de pădure de fag de 1.122,34 jughere cadastru din hotarul comunei Slatina Timiş până la sfârşitul anului 1921, plătind în primii 9 ani 110 lei de jugher, iar în următorii 9 ani 120 de lei de jugher. Sunt menţionate în acest contract clauzele acestuia, în număr de 29. (Filiala Arhivelor Statului Caransebeş, fond Comunitatea de Avere, dosar nr. 2/1903, fila 18).

Această acţiune de exploatare este continuată şi după anul 1918, aşa cum reiese din următorul contract pentru exploatarea de păduri: ,,1923, iulie, 9, Caransebeş. Proces-verbal încheiat la 9 iulie 1923 între Comunitatea de Avere Caransebeş şi reprezentanţii firmei <<Eissler şi fraţii>> pentru încheierea convenţiei referitoare la majorarea preţurilor contractuale la materialul lemons din pădurile Dosul Slătinioarei şi Seravova, prin care firma acceptă unele condiţii impuse de Comunitatea de Avere, prelungindu-se termenul de exploatare fixat până în anul 1928”. (Filiala Arhivelor Statului Caransebeş, fond Comunitatea de Avere, dosar nr. 2/1903, fila 63-65). (Va urma)

Gheorghe ZEICU