Între fondurile şi colecţiile păstrate în depozitele Serviciului Judeţean Caraş-Severin al Arhivelor Naţionale, Fondul Personal Învăţător Pavel Jumanca se remarcă prin importanţa informaţiilor cuprinse în cele 11 caiete de memorii, în care sunt relatate experienţele autorului din perioada în care a frecventat cursurile Institutului Pedagogic Diecezan din Caransebeş şi până în anii de după încheierea primei conflagraţii mondiale.

Pavel Jumanca obţine diploma în anul 1907 şi devine învăţător, pentru două luni, la Şcoala Confesională Ortodoxă din Maciova. Ales cu 220 de voturi, din 240 exprimate, de către Sinodul Parohial Ortodox Român din Caransebeş, ca învăţător la Şcoala Confesională Ortodoxă din Caransebeş, începe o carieră de excepţie. Este mobilizat în anul 1914 şi luptă în cadrul unui regiment de honvezi. În 17 octombrie 1915 dezertează în România, lucrând ca învăţător, o lună şi jumătate, la şcoala din Cosovăţ, judeţul Mehedinţi. În iarna anului 1915 este angajat supraveghetor la o fabrică de grenade de mână în Bucureşti. În primăvara anului 1916, Cercul de Recrutare Dâmboviţa îl repartizează la Regimentul 62 Infanterie. Întors în Caransebeş după 1918, este numit învăţător la Şcoala Primară Urbană de Stat din Caransebeş.

Ca învăţător confesional, a condus cantoratul Bisericii Ortodoxe Române din Caransebeş, în 1910 a înfiinţat o cantină şcolară, iar după război a contribuit la organizarea învăţământului românesc în Caransebeş.

Între 1923-1926 şi 1933-1937 ocupă funcţia de subrevizor şcolar de control al Plasei Caransebeş, apoi demisionează şi este ales deputat în Parlamentul României. Datorită activităţii sale, Ministerul Culturii Naţionale îl numeşte inspector general pentru învăţământul primar din Regiunea Timişoara, poziţie pe care o deţine între 1938-1943.

Ţinând cont că vremea concediilor e pe sfârşite, am considerat util să aduc în atenţia cititorilor un fragment din memoriile lui Pavel Jumanca, despre excursia întreprinsă în anul 1906, la Expoziţia de la Bucureşti. Aceasta poate fi considerată o adevărată călătorie iniţiatică şi permite realizarea unei comparaţii între deplasările de acum 105 ani şi cele întreprinse în zilele noastre.

,,În vara acestui an – 1906 – se organizează o Mare Expoziţie la Bucureşti. Ce ne-a dat nouă prin minte, să ne ducem şi noi. Încă din primăvară – eram sănătos atunci –, alcătuiserăm un plan măreţ. Eram patru: Simion Vornic, prieten vechi de la Institutul pedagogic, şi consătenii lui: Simion Simu, elev al Şcolii Militare din Timişoara, şi Nichifor Jura, de la Şcoala Superioară de Comerţ din Seghedin. Şi dânşii îmi erau prieteni din şcoala civilă. Umblaseră cu un an în urma mea.

Făcuserăm un plan mare de tot. Bani nu aveam. În avântul nostru tineresc, am proiectat să ne ducem pe jos. <<Între români nu poţi muri de foame>>”, ne spuneam noi. Şi excursiile făcute pe jos, cu sacul de merinde în spate, erau la modă în acele vremi. Tineri de condiţii sociale bune plecau pe drumuri şi călcau zeci de kilometri, în grupuri. Planul nostru însă depăşea orice închipuire… Era vorba de 500 de kilometri… Cale lungă de cel puţin două săptămâni la ducere şi tot atâta la întoarcere, şi cu traista goală. Era mai mult decât îndrăzneţ. Dar dorul de a vedea şi noi România, Bucureştiul şi Expoziţia neamului românesc de pretutindeni, depăşise judecata noastră, o copleşise. Ne întâlneam aproape în fiecare zi şi discutam şi ne făceam iluzii frumoase, minunate…

Ne-am pus pe grijă să ne facem paşapoartele. Cu sprijinul lui Tata Gheorghe, la Primăria oraşului ni s-au făcut actele şi au fost înaintate comitatului. Am scris la Lugoj prietenului meu Gheorghe Onae, elev şi el la institutul nostru pedagogic, care s-a interesat pe acolo şi m-am trezit cu paşaport pentru România.

Prietenii mei însă n-au primit paşaport. Notarii satelor, de obicei de origine străină, i-au luat la goană: <<Ce aveţi voi să căutaţi în altă ţară? Vreţi să vă duceţi în Valahia voastră?… Staţi aici, că staţi bine… Ori vreţi să vă denunţ la direcţiunile şcolilor voastre?>>.

Vornic era la institutul nostru pedagogic, putea să-l denunţe, dar Jura era la şcoală străină şi mai cu seamă pentru Simu chestiunea se agrava… Era elev al Şcolii militare, făcea parte din cadrele armatei. Şi aşa planul nostru s-a risipit. Dar şi dacă primeau ei paşaport nu ştiu dacă ne puteam duce… Ar fi fost greu să pornim aşa pe drumuri.

În avântul nostru tineresc, eu nu-mi dam seama de starea sănătăţii mele atât de şubrede. Speram mereu într-o îndreptare, într-o minune dumnezeiască.

În toată viaţa mea n-am prea fost un om calculat. Eu n-am avut niciodată spirit de observaţie. Am umblat în lume cu ochii închişi şi nu m-am ştiut orienta cum ar fi trebuit. Căutam să fiu om de omenie şi atât. Aşa îmi era firea şi învăţătura de acasă. Multe ocazii prielnice am pierdut în viaţa mea. Nu le-am ştiut prinde. În vara anului 1906, multă lume din Ardeal şi Banat s-a dus la Bucureşti şi în alte părţi ale Ţării Româneşti, acordându-li-se atâtea favoruri şi gratuităţi. Sute de coruri româneşti, societăţi culturale, reuniunile învăţătoreşti au luat parte la manifetaţii din capitala românismului, de la Sinaia şi alte oraşe ale ţării, în plină sărbătoare naţională. Puteam să mă duc şi eu cu ele, dar n-am făcut-o. N-am avut această limpezime de minte, această înţeleaptă judecată. Am plecat singur. Dar ce contau pentru mine toate acestea? Numai târziu mi-am dat seama de ele. Pentru mine era o fericire neînchipuit de mare să văd Ţara Românească. Şi aceasta îmi era de ajuns.

Ca să pot ilustra mai bine starea de atunci a sufletului meu, reproduc în întregime şi textual însemnările din ziarul ce-l purtam pe atunci. Poate că astăzi, după jumătate de veac, n-aş mai spune aşa. Multe s-au schimbat înlăuntrul meu.

Anul 1906 a fost un an de sărbătoare pentru întreg neamul românesc. S-a serbat un jubileu întreit, împreunat cu o expoziţie. Jubileul de 18 veacuri de la <<Naşterea românilor pe plaiurile Carpaţilor>>, jubileul de 40 de ani de domnie glorioasă a regelui Carol I şi jubileul de 25 de ani de la proclamarea României ca regat.

Sute şi mii de români din toate părţile au grăbit a merge la Bucureşti.

Un dor mistuitor mă cuprinsese, lipsa materială însă îmi nimicise ori ce speranţă. Ne luasem noi, patru inşi, hotărârea de a merge pe picioare din sat în sat, mânaţi de dorul de a respira aerul liber al României.

Văzându-mi dorul arzător, bunii mei părinţi, îndeosebi buna mea mamă, au luat bani împrumut spre a-mi da. Sâmbătă, în 5 august, mi-am căpătat paşaportul de la vice comite.

Cei trei au rămas, văzându-şi speranţa nimicită, necăpătând paşaport.

Luni, în 7 august, mi-am văzut visul cu ochii. La 10 ½ am plecat din Caransebeş. Până la gară m-a însoţit mama. (Va urma)

Laurenţiu Ovidiu ROŞU