,,Mă silesc a schiţa încât îmi va succede ţinutul şi impresiile de călătorie. Până către Slatina merge trenul în valea mai largă a Timişului, iar aci intră între munţi, pe Cheia Armenişului, trecând prin primul tunel. De aici încolo dealuri acoperite cu păduri, stânci, locuri cu fâneţe întâlneşti în mersul repede al trenului. Până la Poarta Orientală merge tot la deal, iar în mijlocul acestui tunel, se îndreaptă la vale, intrând în pitoreasca Vale a Cernei. De-a lungul drumului, stau înşirate satele curate româneşti.

Trenul e căptuşit de călători, între care mulţi tineri ce merg la deprinderi de arme. Fac mulţi gâlceavă, batjocorind pe ceilalţi, apoi o nevastă ce merge la Craiova. M-am asociat cu ea, căci avea să treacă graniţa şi îmi era de sprijin spre a mă îndruma la cele ce trebuiesc observate la schimbul trenului şi la vamă.

În sfârşit, iată şi gara Orşovei, gară destul de frumoasă. M-am dat puţin jos de mi-am scos bilet pentru Vârciorova. Înainte de plecare ni se controlează paşapoartele. Iată şi bătrâna Dunăre, purtând pe măreţele valuri corăbii de transport. Trenul merge-merge, iese din Ungaria şi intră în România. Inima îmi bate, ochii îmi caută înainte la pământul mult dorit.

Trenul, după un fluierat, se opreşte în gara Vârciorova. Sângele îmi fierbe în vine şi nu sunt în stare să-mi dau seama de visez, sau în adevăr e fericita realitate. Tricolorul strălucea falnic pe stâlpii gării. Dealul din apropiere e plin de steaguri naţionale.

Intrăm în gară. Ni se cercetează paşapoartele şi pachetele. Ce mirare, iată şi un cunoscut, un student din Caransebeş, merge tot la Bucureşti. Cu el e un student din Şcoala Comercială din Iaşi, cu numele Ahil Buda Dăscălescu, a fost la Băile Herculane, acum merge acasă, trece tot prin Bucureşti. Mergem toţi trei la o crâşmă, unde închinăm primul pahar pentru pământul sfânt, în care pentru prima dată am intrat.

Laolaltă plecăm cu trenul mai departe, pe lângă Dunăre, către Turnu Severin. La stânga se extind Munţii Carpaţi, iară la dreapta Dunărea, mai încolo Munţii Serbiei. În marginea Dunării, pe ambele maluri, se văd urmele podului lui Traian, făcut acum 18 secole.

Prima gară mare e Turnu Severin. Gară frumoasă. La stânga, pe un deal, stă oraşul. De aici trenul merge la deal cu greu, spre Balota, făcând nenumărate şoveie şi tras de două maşini. Ieşind sus, se opreşte la Balota.

Din ce merge, locul se lărgeşte, Dunărea nu se mai vede. În stânga, către munţi, se vede vechea Mănăstire Strehaia, zidită de Mircea cel Bătrân. Încetul cu încetul, întunericul se lasă ca o pânză cenuşie, deasupra dealurilor şi câmpului. La Filiaşi e deja noaptea. Trenul e ticsit de lume, stăm toţi trei afară şi încercăm să pătrundem prin întuneric cu ochii.

Sunt aproape 10 ore. Trenul se opreşte într-o gară mare. E Craiova. Pe peronul luminat al gării se plimbă ofiţeri şi civili. Ne dăm jos, căci trenul stă jumătate de oră.

Plecăm mai departe. Trecem prin gările mai mari Piatra Olt şi Slatina şi podul cel lung de peste Olt. La trei ore după miezul nopţii suntem în Piteşti, trenul face o cotitură şi o ia spre câmpiile Bucureştiului.

Se face ziua, soarele răsare jucându-şi razele pe câmpia fără margini. La Chitila, ultima staţie, ne dăm jos, ne spălăm, apoi spre Bucureşti. De departe se zăresc turnurile oraşului. La 5 şi 40 de minute am ajuns.

În gară e îmbulzeală mare. Toţi se grăbesc spre trăsuri şi tramvaie. Amicul nostru moldovean s-a urcat într-o trăsură, iară noi într-un tramvai. Ce mai strade frumoase şi mai case! Stăm şi privim la ele năuci. În mijlocul oraşului, la Spitalul Colţea – după cum ni s-a spus – ne-am despărţit. Am găsit alt tramvai şi am plecat cu acesta spre Filaret, de unde aveam să plec la rudele mele.

Şezând către gară, deodată la stânga, parcă soarele şi-a concentrat razele sale luminoase asupra unui loc. O poartă mare, cu steaguri tricolore, iar înlăuntru alte zidiri frumoase, pe care lucea tricolorul. Emoţionat, întreb:

– Ce-i aici?

– ,,Expoziţia”, fu răspunsul scurt al conducătorului de tramvai. Pare că visam şi nu era realitate.

Tramvaiul se opreşte înaintea gării Filaret. Mă dau jos, intru în gară şi întreb, după cum mă învăţase Maria, de Dionisie Creţa. N-am căpătat nici un rezultat. Plec de-a lungul gării, până la Şoseaua Viilor, unde, după ce am întrebat pe mai mulţi, un măcelar m-a îndreptat. Sosind în curte, Ioan Corneanu şi soţia, erau amândoi în curte. Priveau miraţi la străinul ce le vine. Salut şi zic:

– Cred că nu mă cunoaşteţi…

– Noi? De unde să te cunoaştem?

– Eu sunt Ion, Pavel, fiul lui Ion Jumanca din Caransebeş.

La ei mai veniseră învăţătorul Iuliu Vuia, cu soţia, doi copii şi o nepoată. El cu soţia era la Constantinopol, ceilalţi erau aici.” (Va urma)

Laurenţiu Ovidiu ROŞU