,,Înainte de amiază, am mers cu Romul Vuia, fiul mai sus-numitului învăţător, prin Bucureşti.

Prima zidire mai însemnată e Mitropolia. Acum e închisă. La dreapta e Parlamentul ţării. Mai încolo, pe stânga, Marele Clopot, pe stâlpi de fier, ce la sărbători mari se trage de 6 oameni. În Calea Rahovei e biserica Domniţa Bălaşa, în faţă cu Palatul Justiţiei. Biserica e deschisă. Podoabele ei îţi iau ochii. Regele şi Regina îşi au scaune frumoase aici. Mergem mai departe, în dreapta este Palatul extins al Poştei, la stânga Casa de Depuneri. Mai încolo, Teatrul Naţional, apoi Palatul Regal. Stau în loc şi-l privesc. În minte parcă văd pe gloriosul Domn ce locuieşte în acest modest palat. El nu e aici. Îşi petrece vara în inima Carpaţilor, la Sinaia. Mergem până la Ateneu, îl privim exterior şi ne întoarcem îndărăt.

Apucăm acum pe Bulevard către Universitate. Muzeul e închis. În faţa Universităţii stă falnic Mihai Viteazul, în mâna stângă cu toporul, în mâna dreaptă cu frâul calului. La dreapta şi la stânga lui, doi luceferi ai literaturii: Gheorghe Lazăr şi Eliade Rădulescu. Mai încolo stă măreţul monument al omului de stat Ioan Brătianu. Obosiţi, ne-am întors acasă.

În expoziţie… Primul pavilion, în care am intrat e al Ungariei. E spaţios, bine aranjat, bogat în lucruri de industrie, apoi economia de vite şi de câmp e destul de bine reprezentată. E încifrat cu câte toate forme, în cele trei culori ungureşti. Deasupra fâlfâie, la suflarea vântului, două steaguri, unul unguresc şi altul românesc. În fund, bustul Împăratului rege Francis Iosif I.

Mai spaţios e pavilionul Austriei, situat în faţa celui de mai nainte. Aici iar aflăm diferite lucruri de industrie şi economie. La o aripă e pavilionul Bucovinei (tot în al Austriei). Aici aflăm mai ales industria de casă şi portul naţional român din Bucovina, apoi diferite instrumente şi monumente vechi, istorice.

Mai la deal e biserica <<Cuţitul de Argint>> şi <<Arenele Romane>>, un amfiteatru ca al Romanilor. Aici se reprezintă, în fiecare seară, momente istorice ale neamului nostru, de la Daci, până în ziua de azi.

În deal, în linie dreaptă e pomposul Palat al Artelor. Noaptea e luminat de sute de lumini electrice, pe care mintea noastră nu le poate cuprinde uşor.

Cula boierească e o frumoasă de casă veche boierească. Lucruri vechi bisericeşti şi de ale boierilor cuprind interiorul zidirii. Aici vedem portul boierilor din diferite epoci şi al doamnelor voievozilor. Mai aflăm aici tronul lui Petru Rareş şi pe Alexandru Lăpuşneanu, cu soţia de ghips, în mărime naturală. Şed pe nişte jilţuri. Înaintea lor stau fata şi feciorul lor de casă, aşteptând poruncile.

În mijlocul acestora, sunt lucrurile lucrate de mâna artistică a Reginei Carmen Sylva.

Din Turnul lui Ţepeş se deschide o frumoasă privelişte asupra expoziţiei întregi.

În dosul acestor zidiri e Pavilionul Etnografic al Transilvaniei, cu lucruri naţionale din Ungaria. Portul românesc e reprezentat de păpuşi de mărime naturală şi de cele mici. Mai aflăm lucruri vechi istorice. Cărţi, busturi şi portrete. La o aripă e o casă ţărănească din Ardeal, laolaltă sunt lucrurile românilor basarabeni. O româncă din Basarabia e păzitoarea acestui pavilion. Abia vorbeşte româneşte. Pe aici se află Peştera Fermecată, Stână din Muscel, Casă din Bucovina etc. Pavilionul Direcţiei închisorilor, cu lucruri lucrate de arestaţi, Pavilionul spitalelor civile… Pavilionul Dobrogei, zidit în formă de moschee turcească. Mergând către poarta principală, la dreapta este Pavilionul Regal.

La o aripă sunt arme vechi, steaguri româneşti din Războiul pentru Independenţă şi de cele luate de la turci. La etaj, soldaţi din diferite regimente. În mijloc sunt lucrurile Familiei regale. În mijlocul sălii e <<Coroana de oţel>>, alături de Coroana reginei. Jur împrejur sunt 40 de steaguri, ciuruite de gloanţele de la Plevna şi Griviţa. La cealaltă aripă şi-au aşezat şcolile lucrurile lor.

Lângă acest pavilion e casa de la Paradim, unde a locuit Regele în timpul Războiului cu Turcii. Văzând această colibă mică, precum şi interiorul ei sărăcăcios, te prinde mirarea cum un prinţ poate locui în astfel de casă. În dosul ei e un bordei românesc de la Griviţa, precum şi o tabără de tunuri.

De cealaltă parte e Pavilionul Industriei şi Agriculturii.

Toate pavilioanele sunt aşa de frumos aranjate, încât stai înlemnit uitându-te la ele.

Exterior, privind Expoziţia, steagurile şi florile îţi zâmbesc. În mijlocul Expoziţiei se află foarte multe distracţii. Luptele navale la Porth Arthur… Vaterschutul etc… Seara, când e luminată de mii de lumini şi candele şi focuri de artificii, te face să treci în lumea visurilor.

Câteva zile în şir am văzut şi am admirat Expoziţia cu toate ale sale, rămânând încântat de tot ce am văzut acolo.

După vreo săptămână, au venit verii mei Ana, fiica lui Tata Pavel, fată adoptivă a unchiului şi mătuşii sale, Ioan şi Ana Corneanu, şi soţul său, învăţătorul Nicu Timuş, din comuna Tunari, din vecinătatea Bucureştilor. Veniseră cu o căruţă ţărănească, cu care am colindat împreună cu dânşii cartiere întregi ale oraşului, iar seara ne-am dus cu această căruţă la Tunari.

În amurg am ajuns… În apropierea acestui sat se află un fort din cele 32 care înconjuraseră Bucureştiul.

Duminecă, în 13, am fost, cu Timuş, cu copiii şi cu Ioan Corneanu, la biserică. Abia câteva femei bătrâne şi copii au fost la serviciul dumnezeiesc. Preotul a servit ca şi pe la noi, dar dascălul de strană cânta după forma grecească, pe nas, aşa încât nimic nu înţelegi.

Satul e înşirat, nu vezi uliţă, ci fiecare casă e singură, zidită în mijlocul curţii.

Biserica e pe pământul boierului. Şcoala e a statului, bine îngrijită, cu icoane reprezentând multe lupte şi fapte vitejeşti din trecutul nostru. În fruntea odăii de învăţământ sunt scrise, pe o hârtie cu steagul tricolor, numele celor căzuţi în Războiul pentru Independenţă, din acel sat.

În ziua de miercuri, 16 august, am plecat acasă. Bunul Ioan Corneanu m-a petrecut până la Gara de Nord, s-a îngrijit să mi se ştampileze biletul la Direcţiunea Expoziţiei, să mă pot întoarce, cu biletul de venire, până la Vârciorova.

Mi-a părut bine să vin acasă. Mi-era dor de ai mei, dar, ajungând la graniţă, mi-a părut rău că mă despart de acel pământ liber al României. Trecem şi râul Vodiţa. Deoparte se vede tabla albastră, scris ,,România”, de cealaltă un steag unguresc.

Trenul se opreşte în gara Orşovei, dar gându-mi zboară îndărăt, la pământul părăsit. Tot visez încă. Un jandarm, în gară, zbeară, după metodul unguresc de a se purta cu oamenii. Aceasta mă face să văd că sunt în Ungaria.

La 6 ore am ajuns acasă, fericit că am ajuns să văd pământul sfânt al României şi să respir aerul liber al acestei ţări…”.

Aşa am văzut eu atunci Ţara Românească şi Marea Expoziţie Naţională de la 1906….

Laurenţiu Ovidiu ROŞU