Eu nu exist. Sau cel puţin aşa ar trebui să stea lucrurile dacă ar fi să mă iau după spusele unei colege din presă care povestea că ea pur şi simplu nu mai poate trăi nici zece minute fără Facebook. Face ce face şi până la urmă tot la calculator ajunge, să vadă ce mai e nou pe pagina ei. Şi cum ea nu mai poate trăi fără asta, a tras concluzia, pe care a rostit-o tare şi răspicat, că cine nu are Facebook nu există.

Eu nu am. Adică nu mai am. În urmă cu câţiva ani, s-a întâmplat ceva şi nu am mai putut intra în contul acela, dar recunosc că nici nu m-am prea chinuit s-o fac. Am lăsat-o baltă şi nu mi-am mai făcut altă pagină, sau cum s-o fi chemând. Nu i-am văzut nici atunci, şi nu-i văd nici acum rostul, chiar dacă jumătate din orele pe care le petrec în fiecare zi în faţa calculatorului stau pe internet. Dar nu pe Facebook.

Iar dacă la început îmi era indiferent, cu timpul a ajuns chiar să mă enerveze, mai ales atunci când în jurul meu toată lumea nu mai vorbeşte despre altceva. Nu ştiu cum funcţionează exact, chiar nu ştiu, dar din ce am dedus ascultându-i pe alţii am înţeles că fiecare îşi postează pe pagina sa tot ce-i trece prin cap: gânduri, emoţii, trăiri, întâmplări, fotografii, şi în general cam toate lucrurile care cred eu că nu trebuie nici spuse, nici arătate. Pentru că, oricât de mult le place unora să creadă că e aşa, viaţa nu e nici carte, nici film. Poate cel mult o prefaţă sau o reclamă pe care nu o citeşte şi la care nu se uită nimeni. Şi-apoi mai e ceva care mă face să nu-mi placă afacerea asta cu Facebook-ul: nu toată lumea care face strip-tease şi are ce arăta. Unii, poate cei mai mulţi, ar trebui să-şi ţină hainele pe ei şi chiar să se încheie la ultimul nasture de la cămaşă.

Astea toate pe de o parte. Pe de altă parte, nu-mi place Facebook-ul nici din alt motiv, sau motive. În primul rând, oricine, sau aproape oricine îţi poate scrie vrute şi nevrute, pe care, din câte am înţeles, le poate vedea toată lumea. Poate unora le place asta, dar nu mie. Pe urmă, mai e un lucru care mă deranjează, sau mai exact care nu cred că face bine. Toate discuţiile de acolo mi se par de fapt false conversaţii, şi chiar asta şi sunt, atâta vreme cât nu-i poţi auzi glasul şi nu-i poţi vedea ochii ori măcar scrisul celuilalt. Nu sunt nostalgic, ba chiar primesc şi trimit e-mailuri în fiecare zi, dar uneori duc dorul scrisorilor de demult, închise în plic, pe care, în Armată cel puţin, le aşteptam cu sufletul la gură. Ori pe care le scriam. Ţin minte că în plutonul meu eu eram „scriitorul”. Nu era zi lăsată de la Dumnezeu să nu compun măcar o scrisoare. Întotdeauna, dar absolut întotdeauna ceream de la colegul care făcea comanda, poza fetei. În funcţie de ce-mi transmitea fotografia, scriam. Uneori mai mult, alteori mai puţin. Pe urmă, camaradul meu, care stătea lângă mine şi privea cu gura căscată cum îmi aleargă pixul pe hârtie, lua foaia, îmi dădea pentru ea un pachet de ţigări, apoi se apuca să o transcrie. Când primea răspuns, mi-l arăta întotdeauna, ca să ştiu ce să-i scriu fetei data viitoare. Eu îi ceream iarăşi poza, să-mi amintesc cui îi scriu, el îmi aducea după aceea pachetul de ţigări, aşa că nu pot spune că am dus-o prea rău în Armată.

După cum se vede, n-am o părere tocmai bună despre Facebook. Am scris toate astea despre site-ul care se zice că leagă prietenii şi unde totul e la vedere, chiar dacă nu sunt nici singuratic, nici secretos, nici ascuns. De fapt, cred că nu sunt nicicum. Fiindcă mi se pare că eu, de fapt, nici nu exist.