Un lucru ştiu sigur despre mine: sunt în stare să apreciez o fotografie bună şi dintr-o mie de poze. Pun degetul direct pe ea şi, orice-ar fi, nu-mi mai schimb părerea. După 25 de ani în care, în fiecare zi, am avut de-a face cu tot felul de imagini, cred că mi-am câştigat dreptul de a spune că mă pricep. În plus, eu însumi am în calculatorul de acasă un folder în care, din câteva mii de poze făcute în ultimii cinci ani, am ales vreo 50. Am adunat acolo lacrimi, cântec, riduri, cer, priviri, fum, verde, umbră, rugăciuni, mingi, vânt şi o grămadă de alte lucruri care m-au făcut să stau şi să tac o clipă în faţa lor. Fiindcă fotografiile sunt poezii oprite-n loc. Şi, asemenea versurilor, unele îţi înmoaie sufletul, altele ţi-l răscolesc până la furtună.
O astfel de poză, dintre cele care-ţi bântuie inima şi gândurile, mi-a căzut sub ochi zilele trecute. Cred că a făcut ocolul Pământului pe internet şi multă lume bănuiesc că a văzut-o, dar nu ştiu câţi au răspuns aşa cum se cuvine strigătului încremenit pe buzele tatălui care îşi apăra puiul de sârma ghimpată de la picioarele unor poliţişti de frontieră din cine ştie ce ţară europeană. Poza mustea pur şi simplu de durerea, dezamăgirea şi neputinţa imigrantului din Orient, care, în noul Exod, încearcă să traverseze Balcanii ca pe o Mare Roşie, în căutarea unui Pământ al Făgăduinţei modern.
Am privit lung şi cu atenţie fotografia. Mi-ar fi plăcut s-o fi făcut eu, pentru că era extraordinar de expresivă. M-am consolat cu gândul că n-aveam cum, eu sunt departe de acele locuri. Încă. Şi nu ştiu pentru câtă vreme. Şi-am mai privit o dată poza. Şi chipul tatălui disperat, şi picioarele poliţiştilor, dar mai ales sârma ghimpată. Am încercat să-i înţeleg rostul, cu atât mai mult cu cât, ani buni, chiar eu am stat în mijlocul unui fluviu de oameni care s-au scurs, pe lângă mine, spre Occident, spre acel alt Pământ al Făgăduinţei. În calea poporului meu, plecat în Exodul de Catifea, nu s-a pus nicio barieră, nicio sârmuliţă, niciun picior de poliţist. Au plecat milioane de-ai mei de lângă mine, şi încă mai pleacă sute şi mii în fiecare zi, dar nu goniţi din urmă de război, de foamete, de sărăcie cruntă şi de frică, ci doar de dorinţa de-a face bani, cât mai mulţi bani şi cât mai uşor câştigaţi. Cândva, demult, e posibil să fi plecat împinşi de ratele la bănci şi de şomaj. Acum toate astea sunt doar pretexte. Acum, milioanele alea de români au inventat o matematică în care pun semnul egal între euro şi inteligenţă. Şi poate c-aş închide ochii până şi în faţa aritmeticii ăsteia păguboase, dar le-am văzut copiii. Îi văd în fiecare zi, pe bănci în parcuri, pe borduri, la terase, strigând noaptea şi înjurând în faţa blocului, pentru că e al doilea lucru pe care ştiu să-l facă. Primul e să stea pe internet. Copiii Exodului de Catifea şi-au vândut sufletele Facebook-ului. N-am văzut unul să lucreze sau să ia măcar în calcul posibilitatea s-o facă în următorii 20 de ani, cât mama se mai descurcă pe dincolo. Şi mă-ntreb dacă văd eu rău sau gândesc greşit şi demodat. Se poate. Greşesc părinţii, care, dându-le totul cu o mână, le şi iau totul cu cealaltă? Nu ştiu ce să zic.
Am închis geamul, pentru că nu pot să mă concentrez. E trecut de miezul nopţii şi creaturile întunericului, acei copii de care vorbeam, chiuie, zbiară şi ascultă muzică dată la maxim. Printre frunzele copacilor am mai zărit câteva feţe tinere, luminate de ecranele telefoanelor mobile, una lângă alta, tăcute, de parcă au uitat să vorbească… Îmi pun ochelarii şi mai privesc o dată fotografia. Cum am mai spus, mi-ar fi plăcut s-o fi făcut eu. Cum însă n-am putut, am încercat să scriu una…
Adrian CRÂNGANU
