E absolut îngrozitor să contrazici o țară. Hai, un om, o sută, o mie, mai treacă-meargă, dar o națiune întreagă parcă e prea mult, totuși. Te face să te simți nu știu cum, e greu să găsesc cuvintele potrivite, fiindcă n-am mai făcut așa ceva până acum. Am mai încercat să spun eu una-alta la alegeri, dar atunci măcar știam că sunt destui de partea mea. Acum nu știu, și de aia îmi simt părerile singure și stinghere în mijlocul unei mări agitate care s-a îmbrăcat în tricou galben și e măturată de o furtună devastatoare de patriotism de operetă.
Așa cum fac de obicei, și de data asta am lăsat să treacă puțin timp și am amânat momentul în care să scriu despre echipa națională. Așa se numește, și nu generația de suflet, expresie pe care am ajuns să n-o mai suport. O să vedeţi spre sfârşit de ce. Așadar, am lăsat lucrurile să se mai răcească nițel și aburii tricolori să se evapore. Ăsta a fost singurul motiv. Nu mi-a fost teamă că am să fiu înjurat sau făcut în toate felurile, nici că articolul meu s-ar fi pierdut printre alte sute de mii de texte scrise în nopțile alea în care toți ne pricepeam la fotbal. Nu, nimic din toate astea. Am vrut doar să ne dăm puțin jos din copacul în trei culori în care ne-a cocoțat campionatul ăsta european, și mi-am zis că acum e momentul, fiindcă nu puteam nici să aștept până coborâm cu totul cu picioarele pe pământ.
Probabil că începeți să bănuiți deja despre ce am de gând să scriu și o să ziceți că nu sunt patriot. Dacă să zbier ca un descreierat pe străzi cu ochii scoși din orbite, roşu ca racul și cu venele de la tâmple umflate mai ceva ca platanii din Parcul Dragalina, ori să ţopăi prin cameră ca un piston, în fața nevesti-mi și a televizorului, înseamnă să fiu patriot, ei, bine, atunci nu sunt. Socotesc însă că sunt de o mie de ori mai patriot atunci când, deși nu vreau, mă duc totuși la vot și încerc să mai salvez măcar puțin din ce-a mai rămas din țara asta, ori când mă chinui, în editoriale, să mai deschid, atât cât pot cu niște biete cuvinte, ochii oamenilor, sunt deci mai român decât toți aceia care, în fiecare an, la 1 Decembrie, risipiţi prin toată lumea, își pun pe Facebook poze cu tricolorul, cu inimioare și scriu La mulți ani, România!, ori își iau pe ei tricoul galben când joacă naționala noastră. Decât toți aceia la un loc.
Și da, ați bănuit bine, despre ce-am făcut noi la campionatul ăsta european am să scriu. Chiar și împotriva unei țări întregi luate rău de tot de val. Poate, adică nu poate, ci sigur eu văd lucrurile altfel, pentru că altfel sunt și amintirile pe care mi le-a lăsat mie fotbalul. În primul rând, câteva sute de articole scrise. Pe urmă, zeci de zile în care mă topeam de cald în spatele porții, cu aparatul de fotografiat la gât şi sticla de apă clocită la picioare, alte zeci în care îngheța sufletul în mine când stăteam pe loc, tot acolo, în zăpada care îmi ajungea uneori și până la genunchi și pixul refuza, îndărătnic, să mai scrie din cauza gerului, ori zile ploioase, murat de sus până jos, cu umbrela lângă mine, sprijinită în noroi, fiindcă făceam și poze și trebuia să am mâinile libere, sau cicatricile de pe tibie, care zici că-s găurile de la fluierul piciorului, ori durerea din genunchiul stâng, de la care, uneori, îmi vine să mă urc pe pereți.
Amintirile mă trag de mânecă și-mi mai șoptesc să nu uit că am ieșit în stradă în 1994, când, în America, am bătut Columbia cu 3-1 și Argentina cu 3-2, sau în ‘98, când, în Franța, am învins Anglia cu 2-1. Era o generație de suflet care strălucea de-ţi lua ochii. Ca aurul.
Ei, bine, ce vreau eu să spun după atâta vorbărie e că ăla din meciul nostru cu uriaşa echipă a Slovaciei nu a fost unșpe metri. Niciodată. Nici măcar o secundă. Iar fără el am fi plecat demult acasă.
Și acum, după atâta fotbal, am să mă întind pe pat și am să fac ce-mi place mie cel mai mult. O să mă uit la un film bun. Și cel mai potrivit în momentul de față mi se pare cel al lui Quentin Tarantino, „Ticăloși fără glorieˮ. Un film de 90 de minute, plus opt de prelungiri.
Adrian CRÂNGANU