Trăiesc în interiorul presei, ba chiar în miezul ei – şi când spun asta ştiu exact ce spun şi o fac cu toată răspunderea –, de peste 20 de ani, şi totuşi mi-e foarte greu să-mi explic ceea ce văd că se întâmplă în ultimul timp în această lume a jurnalisticii. Sau poate că nu să-mi explic îmi e greu, cât mai degrabă să înţeleg. Sunt, într-un fel, în situaţia unui antrenor de fotbal care priveşte de pe margine, uimit şi neputincios, cum sportul se năruieşte sub privirile lui, şi traversez aceleaşi stări prin care trece probabil un regizor, un actor adevărat sau un scenarist onest şi cu bun-simţ, atunci când se uită la serialele româneşti despre ţigani sau la te miri ce emisiune fără absolut nicio valoare, care curg, ore în şir, pe orice canal de televiziune. Pentru că valoarea oricărui act de cultură se raportează la calitatea emoţiilor pe care ţi le transmite şi la greutatea acelui „ceva” cu care rămâi în suflet şi în minte după ce l-ai trăit. Fiindcă nu orice zgomot e muzică, nu orice prefăcătorie – teatru, şi nici orice mâzgăleală pe o foaie de hârtie, literatură.

Dar vorbeam despre presă, şi-mi amintesc că primul lucru pe care l-am reproşat, cu ceva ani în urmă, colegilor mei, şi nu neapărat celor mai tineri, a fost superficialitatea. S-a întâmplat să citesc, uneori, într-un alt ziar, un articol despre vreo manifestare la care fusesem şi eu cu numai o zi înainte. Aproape că nu recunoşteam întâmplarea. Neinteresat de la un capăt la altul şi lipsit de vlagă, de vreo frază care să-ţi rămână în minte după ce-l terminai de citit, era acolo exact ce lăsasem eu afară în articol şi lipsea tocmai ce scrisesem într-al meu.

În privinţa asta lucrurile au rămas neschimbate, ba poate stau chiar mai rău, dar altceva mi-a atras atenţia în ultimul timp. Aici nu ştiu ce să spun, dacă e lipsă de discernământ sau setea presei de a satisface foamea nemăsurată de bârfă a românului, foamea de senzaţional de doi bani şi fascinaţia pe care mereu a arătat-o faţă de morţi, dar mai ales de înmormântări, însă ştiu sigur că eu nu aş începe niciodată o ediţie de ştiri şi nu aş pune, cu nici cu preţul vieţii, o înmormântare pe prima pagină a ziarului.

Alţii însă o fac. De vreo două săptămâni, orice jurnal, pe orice canal, cu excepţia câtorva zile, a început ba cu înmormântarea mamei fraţilor Becali, ba, mai apoi, cu priveghiul şi înmormântarea lui Nae Nicolae, om de afaceri sau ce-o fi fost el în viaţa asta. Îmi pare rău s-o spun, dar tot ce am văzut a avut un parfum de film cu gangsteri. O femeie analfabetă, cu 55 de milioane de euro în cont, un cortegiu funerar însoţit de bodyguarzi învoiţi parcă pentru câteva ore din puşcărie, camioane pline cu flori… La Nae Nicolae, „filantropul” care i-a dat lui Gigi Becali 10 milioane de euro pentru că a pierdut la table, s-a mai adăugat un sicriu cu termopane şi aer condiţionat.

Toate astea a trebuit să le văd, zilnic, preţ de vreo două săptămâni, în deschiderea tuturor jurnalelor. Dar poate că aşa e normal să fie şi poate că eu nu am suficient discernământ ca să înţeleg. Ca să înţeleg că, uneori, orice zgomot poate fi muzică, orice prefăcătorie poate fi teatru, orice mâzgăleală pe o foaie de hârtie – literatură. Şi orice fâs, o ştire.