Pe masa mea a poposit o hârtie albă.

O hârtie albă, ca o pasăre obosită.

A venit pe masa mea, a găsit doar stiloul, mă căuta pe mine, îmi căuta mâna.

E atât de albă și imaculată… Atât de albă…

Mă cheamă spre ea, spre neantul alb, cu ochii, cu mâna, să scriu ceva, câteva cuvinte, să-i învelesc trupul cu mângâierile calde ale cuvintelor mele.

Și e atât de albă…

Iar eu stau și o privesc, nu-mi găsesc cuvintele, albeața ei mă ține locului, parcă îmi oprește toate gândurile. Ce aș putea să scriu? Știu că am nevoie de multă sinceritate, căldură și puțin suflet.

Întind mâna, o mângâi, îi simt chemarea, degetele vibrează nesigure. Mâna mea se odihnește puțin, se cufundă în imacularea ei.

Moliciunea ei mă conduce cu ochii minții într-un neant alb. O liniște profundă mă cuprinde. Acesta este locul unde mă odihnesc, oaza mea, un loc știut doar de mine.

Mă așez cu tâmpla pe albeața câmpului și ascult. Ființa mea se contopește cu tot ce-i în jur. Am impresia că aparțin acestui loc. Acum e nemișcată, strălucitoare, așteptând doar să fie folosită.

O simplă coală albă, care poate să-mi adune toate gândurile sau să le alunge în visări.

Diana MARIȘ