Dacă vrei să cunoşti cu adevărat o ţară, urmăreşte-i Facebook-ul. Nu ştiu cum mi-a trecut prin cap ideea asta, dar cred că aşa stau lucrurile. Bine, mai sunt şi alte metode, dar asta mi se pare cea mai apropiată de adevărata ei imagine.
Ne facem autoportretul pe Facebook, fiindcă acolo suntem mai noi înşine decât oriunde altundeva. Acolo putem scrie absolut orice, dar mai ales ceea ce, altminteri, n-am avea cui să spunem. Acolo, credem noi, toată lumea ne ascultă, chiar dacă cu ochii, acolo suntem, preţ de zece rânduri şi două minute, mari scriitori sau gânditori profunzi. Alteori, ne trezim peste noapte fotografi cum nu mai există alţii şi-atunci inundăm internetul cu poze care altfel nu spun nimic şi nu interesează pe nimeni în afară de cei care apar în ele. Iar pentru toate astea primim un biet deget mare îndreptat în sus, arătat din reflex, din obligaţie sau doar din politeţe. El ţine locul aplauzelor din viaţa reală, care cerne, totuşi, valorile, şi le aşează în biblioteci, le pune pe simeze ori le urcă pe scene. Şi, încurajaţi de degetul mare ridicat, a doua zi o luăm de la capăt şi mai adăugăm o tuşă la autoportret.
Zilele trecute, de exemplu, am crezut că fac gălbenare de câte ouă vopsite am văzut pe flux şi m-au usturat ochii de la sutele de urări care mi-au trecut prin faţa lor. Dar măcar de la astea nu m-a durut capul. Erau cartoline şi, prin urmare, scrise corect. Acum, de Paşti, se întâmplă aşa, şi de Crăciun. În restul anului mă uit, neputincios, în fiecare zi, cum e asasinată, sau cel puţin masacrată, limba română. Nu vreau să fiu greşit înţeles, nu am pretenţii exagerate de la postacii de pe Facebook, dar cred că jumătate dintre ei s-au oprit din învăţat prin clasa a patra. Cratimele sunt puse alandala, iar litera i, când e la sfârşitul cuvintelor, e cea mai misterioasă din tot alfabetul. Şi schimonoseşte, cu fiecare postare, autoportretul la care lucrăm.
Mie toate astea-mi spun multe despre naţiunea asta, pentru că popor nu pot să-i spun, fiindcă nu suntem aşa ceva. Nu mai suntem demult, din decembrie ’89, după părerea mea. Chiar şi eu m-am schimbat, şi încă mult. Nu mi-e totuna să recunosc, poate chiar e păcat ce spun acum, în preajma Paştelui, nu ştiu, nu cunosc rânduielile bisericeşti, dar, chiar dacă n-am absolut nimic împotriva credinţei, parcă e prea multă habotnicie pe Facebook. Fiindcă mie nu palmele împreunate şi privirea ridicată îmi par soluţia pentru prăpădul prin care trecem şi nenorocirile care ne aşteaptă. O spun ca unul care, într-o vreme, s-a rugat. Nu pentru mine, ci pentru cineva pentru care merita să o fac. Iar când am înţeles, după mult timp, că la tot ce am cerut, în definitiv nu mare lucru, nu am primit niciun răspuns, m-am oprit. Şi am început să mă gândesc tot mai rar la ce e acolo sus, în ceruri. Poate că am greşit, dar aşa am învăţat să nu mă mai sprijin decât de mine. Până în ’89 mai aveam prieteni, acum nu mai am. De aia vorbeam mai sus de naţiune şi popor.
Pe urmă, că mă întorc iarăşi la Facebook, pe lângă postări, mai sunt şi comentariile… Am încercat chiar acum, când scriu, chiar am încercat să găsesc nişte cuvinte care să se apropie măcar de felul în care e schilodită limba română şi mutilată topica, dar n-am reuşit. Mi-am amintit însă că românii citesc doar 5 minute pe zi, iar 35 la sută dintre ei n-au deschis o carte în viaţa lor. Şi jumătate dintre ei s-au oprit cu învăţatul în clasa întâi.
Iar acum, că tot am scris de şcoală, mi s-a făcut un dor teribil de anii de liceu şi de colegii cu care jucam fotbal împărţiţi în graşi şi slabi, fumători şi nefumători, frumoşi şi urâţi. Şi cred că trebuia să mai adăugăm deştepţi şi proşti, dar lucrul ăsta ar fi fost greu. Pe vremea aia nu ave-am feisbuc.
Adrian CRÂNGANU