Cred că pentru prima oară după mulţi, mulţi ani, nu-mi stă mintea la sărbătorile de iarnă. Aş vrea să mă scutur cumva de gândurile care pur şi simplu mă copleşesc la tot pasul, şi nu reuşesc. De vină e poate şi oboseala care m-a cuprins după un an de muncă în care nu ştiu dacă am avut trei zile cu adevărat libere, dar mai e şi altceva. Mi-e greu să-i găsesc un nume, fiindcă e ceva între dezamăgire şi resemnare, iar cuvântul pentru starea asta nu s-a inventat. Nu încă.
Am căutat motive ca să lupt cu ea, dar n-am fost în stare să găsesc vreunul, cu toate că războiul acesta mi-e foarte cunoscut. Uneori l-am pierdut, alteori l-am câştigat, chiar dacă, câteodată, l-am dus doar pe hârtie. De exemplu, printre însemnările mele risipite pe te miri unde, încât nici eu nu le mai găsesc decât din întâmplare şi exact atunci când nu mai am nevoie de ele, printre frazele acelea mâzgălite pe petice de hârtie, pe care aveam, şi încă mai am de gând să le transform odată şi-odată într-un roman, acolo, deci, mi-am notat câteva lucruri despre un personaj căruia încă nu i-am dat un nume, dar care uneori simte nevoia să fie fericit. Şi, atunci, cel mai la îndemână mijloc pe care l-a găsit a fost să stea iarna, noaptea târziu, îmbrăcat doar în pijama subţire, şi să fumeze o ţigară în faţa ferestrei deschise. Apoi, după fix şapte minute şi îngheţat bocnă, se strecura în patul cald, şi asta-i era de ajuns.
Nu ştiu cum mi-a venit ideea asta, pentru că eu nu sunt deloc aşa. Pe mine, fericirea m-a costat întotdeauna mai mult. Nefericirea a fost ieftină, ba uneori am primit-o chiar pe gratis. Şi, tot împotriva firii mele, am mai făcut ceva. Ca să fiu mai uşor înţeles, trebuie să recunosc că eu n-am fost niciodată bun la scormonit printre hârţoage. Într-o seară, însă, mi-am călcat pe inimă şi m-am apucat să răsfoiesc Constituţia, pe internet, nu dând pagină după pagină cu degetele umezite cu limba, şi până la urmă am găsit ce căutam. În Titlul II, Capitolul 1, Articolul 16, la alineatul 1 scrie negru pe alb că cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, iar la alineatul 2 zice aşa, că nimeni nu este mai presus de lege.
Mă interesa asta fiindcă, vedeţi dumneavoastră, eu întotdeauna am socotit că pensiile speciale sunt cea mai mare porcărie de pe pământ, pentru că trăiesc cu convingerea că toţi aceia care le primesc sunt hăt, departe, mult deasupra legii făcute pentru proşti ca mine. N-am să înţeleg, de pildă, niciodată, în ruptul capului, de ce un militar care a ieşit la pensie la 40 sau la 45 de ani mai umflă o căruţă de bani pentru care n-a luptat decât eventual cu sticla şi paharul, iar singurele răni, dacă le are, şi le-a făcut când s-a tăiat cu cuţitul ori s-a înţepat cu furculiţa la popotă.
De pildă, acum, că tot am adus vorba, îmi amintesc cum, în Armată, plutonierul care, nu mai ştiu din ce motiv, avea boală pe grupa mea, ne scotea, când ploua torenţial, să udăm cu furtunul grădina de zarzavaturi. Şi nici n-am cum să-l uit vreodată pe căpitanul vânăt de la tonele de votcă pe care şi le turnase în ficat şi care, în poligon, m-a lovit cu bocancul în coaste, urlând că trag după himere, când, la minus 18 grade, mie-mi clănţăneau dinţii mai abitir ca mitraliera pe care abia o mai puteam stăpâni cu degetele înţepenite de frig.
Cam aşa stând lucrurile, la fel ca personajul din însemnările mele, o să deschid fereastra şi-o să-mi aprind o ţigară. E noapte, tot ca în hârtii, eu sunt, ca şi el, în pijama, doar că afară e cald, exact ca în urmă cu 30 de ani, când am început ceva ce n-am reuşit să ducem la bun sfârşit nici până în ziua de azi.
Adrian CRÂNGANU