Adrian CRÂNGANU
În acest an şi două luni de când scriu, săptămână de săptămână, editorialul, am încercat, pe cât posibil, să mă ţin cât mai departe de subiectele politice. Ceea ce, cu două sau trei excepţii, am şi reuşit. Asta însă nu înseamnă că n-au fost dăţi când pur şi simplu mă mâncau degetele s-o fac. Ocazii, slavă Domnului, am avut. Doar în perioada alegerilor, numai eu ştiu cât m-am abţinut. Nu de frică, nici din discreţie, din eleganţă sau, mai rău, de scârbă, ci pentru că politica mi-e complet străină. Până la un punct, totuşi. Şi spun asta fiindcă, indiferent cum vorbesc, indiferent cum mă îmbrac, ori cum mă mişc pe stradă, eu m-am considerat, întotdeauna, un om de cultură. Şi încă îmi mai stăruie în minte, şi acum, după ani şi ani, vorbele unui ziarist bătrân, care mi-a spus odată, trist, exact aceleaşi lucruri: să nu mă iau după cum se poartă ziariştii şi scriitorii, ci după ce iese din mâna lor. Ceea ce am şi făcut, mereu.
Prin urmare, mi se pare normal să nu-mi convină ceea ce se întâmplă acum la Bucureşti. Las la o parte faptul că am fost minţiţi cu un cinism de care nici măcar comuniştii n-au dat vreodată dovadă, dar vina e a unei jumătăţi de popor, chiar dacă acum cu toţii o să suportăm consecinţele. Jumătatea cealaltă se poate consola că măcar e cu conştiinţa împăcată. Una care nu ţine de foame şi nici nu-i dă de lucru, dar o salvează în faţa disperării. Aşadar, ceea ce se întâmplă acum în Capitală nu că frizează absurdul, ci e absurdul însuşi, în starea cea mai pură. Privesc parcă la un film, nu cu proşti, în niciun caz, ci unul pentru proşti, în care actorii se aşteaptă să zâmbim după ce aflăm că în România se vor impozita suplimentar sucurile, hamburgherii, şaorma şi mai ştiu eu ce minuni au să scoată ei din pălărie în goana dementă după bani. Un fel de taxă de viciu, ca la ţigări şi alcool. Doamne, cât dezmăţ poate să încapă într-o muşcătură de pleşcăviţă şi o gură de suc? Desfrâu curat…
Pe urmă, abia, am aflat lucrul care m-a călcat cel mai tare pe coadă. Aceiaşi actori din filmele pentru oligofreni au mai venit cu o idee, aflată cam prin aceeaşi zonă a penibilului ca şi prima. Vor să impoziteze, parcă cu 30 la sută, sumele încasate din drepturile de autor. Iar aici intră artiştii, ziariştii, oameni de ştiinţă şi încă câteva categorii de oameni din nişte domenii cu care cei din filmele pentru proşti n-au nicio treabă. Poate că or fi mâzgălit vreodată nişte scrisori, prin armată, dar atât. Poate că au cântat în viaţa lor, dar nu mai departe de vană ori de oglinda în care se bărbieresc. Poate să fi inventat ceva la viaţa lor, dar acel lucru, nu am nicio îndoială, a fost vreo şmecherie făcută în folosul lor, şi nimic altceva. George Călinescu, dacă îmi amintesc bine, spunea că el s-a apucat de scris romane doar ca să vadă ce însemnaă cu adevărat actul creator, ca să poată, abia după aceea, să-i judece pe alţii şi să facă critică literară. Dar era George Călinescu.
La Bucureşti, însă, ce avem? Nişte actori, aşa cum am mai spus, în filme pentru proşti. Şi, mă gândesc acum, acelaşi lucru şi-or fi spus şi ei: că filmul e a şaptea artă. Şi nu e? Ba e! Dar numai uneori…
