Mulți oameni se mulțumesc cu puțin în viață, cu niște firimituri ce cad de la mesele împărătești. Oare din ce categorie de oameni facem parte fiecare? Câți ne-am pus oare această întrebare? Poate fiecare dintre noi ne mulțumim cu firimituri și nici nu ne dăm seama. Un strângător de averi lumești ce în lăcomia sa adună arginți, construiește, investește, poate ar răspunde că el nu s-ar mulțumi niciodată cu firimituri. Ei, bine, acest strângător de averi lumești se înșală. El se mulțumește cu firimituri trecătoare, cu luciul unor arginți pe care azi îi are în pumni și mâine îi curg printre degete.
O să mă îndrept spre o piesă de teatru superbă, ce am amintit-o și în alte materiale, Mansardă la Paris cu vedere spre moarte, a scriitorului Matei Vişniec, spre scena a doua, când în Piața Fürstenberg de la Paris își face apariția Distinsa Doamnă care face firimituri și hrănește porumbeii. Acești porumbei din piață i-am putea scoti pierduți. Ei se bucură de niște firimituri, le așteaptă cu nerăbdare, se mulțumesc cu ele. Porumbelul, simbolul libertăţii, al blândeţii, al perfecţiunii, devine unul stupid, prin porumbeii din piață.
Păsările de la oraş, porumbeii ce înfrumusețează piețele, pot să fie asemănate cu apariţia omului pe pământ, a omului alungat din Eden. În momentul în care omul şi-a pierdut aripile prin norii întunecați ai păcatului, în momentul în care a uitat să mai zboare, a coborât pe pământ asemenea porumbeilor din Piaţa Fürstenberg. Alungați din Eden și ajunși pe pământ, au început să se mulţumească cu firimituri de diferite tipuri, firimituri de lumină, de culoare, de ploaie, de verdeață, de fericire, de nori etc. „S-ar putea spune că păsările care trăiesc la oraş sunt obosite de propriile lor aripi, de faptul de a avea aripi. Dar poate că însăşi specia umană s-a născut în felul acesta. La început, oamenii erau un fel de păsări, o specie total liberă, care ştia să zboare, şi apoi toate aceste fiinţe au început să devină din ce în ce mai greoaie, din ce în ce mai leneşe, mai prostovane. Şi au sfârşit prin a se debarasa de aripile lor, au coborât definitiv pe pământ. Şi aşa s-a născut omul“, spune Matei Vişniec în piesa sa de teatru.
În istoria poporului evreu, porumbelul este pasărea care îl anunţă pe Noe că apele s-au retras de pe pământ, este cel care aduce o mlădiță de măslin de pe pământul cândva șters de ape, este cel care anunță omul că este din nou liber să-şi reocupe locul cuvenit în natură. În creştinism, porumbelul este simbol al energiei divine, al Duhului Sfânt. Duhul Sfânt în chip de porumbel s-a coborât în momentul Botezului Domnului Iisus Hristos săvârșit de către Ioan în apele Iordanului. În cazul piesei de teatru Mansardă la Paris cu vedre spre moarte, porumbeii au uitat drumul. Aşteaptă firimituri, căci „şi-au pierdut total libertatea“. Şi cum nu şi-ar fi pierdut libertatea din moment ce „nu mai ştiu să se hrănească singuri“? Se mulțumesc cu firimituri. Destinul lor a devenit unul mediocru, ca şi al omului, ca şi al celorlalte păsări care nu au putut depăşi niciodată anonimatul. Fără Distinsa Doamnă care face firimituri de câțiva ani, porumbeii ar uita să mai trăiască. În goana lor după firimituri, şi-au pierdut demult echilibrul.
Să trecem de la porumbeii ce se mulțumesc cu firimituri, la Distinsa Doamnă care-i hrănește, fiindcă în spatele acestui lucru avea un interes ascuns. Dorea să-l întâlnească în piață pe filosoful Emil Cioran, devenit personaj al piesei lui Matei Vișniec. „Nu, nu vin de fapt pentru porumbei […] De fapt vin pentru dumneavoastră“. Distinsa Doamnă știa totul despre filosof, unde locuia, programul zilnic, căutările sale zilnice după niște firimituri de libertate, niște firimituri de memorie pierdute de foarte mult timp. Cine era de fapt Distinsa Doamnă ce-l urmărea pe filosof și hrănea porumbeii? Nimeni alta decât memoria lui ce bătea în retragere, „Distinsa mea Doamnă Memorie“, după cum spune filosoful. Se pare că cel ce se mulțumea cu firimituri de la Distinsa Doamnă, de la Doamna Memorie, era chiar filosoful. Firimiturile erau lumini ale memoriei de odinioară. Astfel, Distinsa Doamnă care făcea firimituri a scos la un moment dat o bucată de pâine și s-a adresat personajului Emil Cioran: „Vreţi să mâncaţi câteva firimituri?“, iar filosoful devenit personaj acceptă, deşi constată că acestea sunt cam uscate. Oare de ce sunt uscate, ne-am putea întreba? Sunt uscate pentru că filosoful a ajuns la apusul vieții și memoria a început să-l părăsească. Porumbeii din piață încep să se piardă treptat, iar personajul Emil Cioran le ia locul „(Ciugulind din pâine)“. Memoria filosofului devine o latură a lui, o cheie spre viața de altădată, o cheie spre înțelesul celor viitoare – „Scoate din buzunar o cheie“. „Iar asta probabil e cheia de la apartament“. Cheia ar putea să fie calea spre devenirea unui tot cu propria-i memorie. Personajul Emil Cioran a ajuns la apusul vieţii și trăiește cu teama să nu-şi piardă Memoria care, personificată, şi-a câştigat libertatea. Memoria lui a devenit independentă, a câştigat perfecţiunea. „E clar, distinsă Doamnă Memorie. Am început să vă pierd“. Memoria i se individualizează, iar el acceptă să fie hrănit cu firimituri, asemenea porumbeilor.
Și până la urmă ne mulțumim sau nu cu firimituri? Poate bucata de pâine e Absolutul, iar din acea bucată de pâine cad firimituri ce oferă mulțumire celor de pe pământ, celor care au fost alungați cândva din Eden, pierzând jocul cu eternitatea.
Câte înțelesuri tainice n-au firimiturile! Ele ar putea fi resturi ale oamenilor de știință, care aduc desfătare celor fără personalitate. Ele ar putea fi numite fotolii calde aduse celor ce-și vând libertatea pentru o himeră. Din firimituri poate s-au construit cele mai mari minuni ale lumii, din firimituri poate s-au construit piramidele. Poate pământul e o firimitură rătăcită în Univers. Poate fiecare e o firimitură de lumină, dar trebuie să știe cum să ardă.
Și totuși noi, oamenii, ne mulțumim doar cu firimituri?
Ana-Cristina POPESCU