Sub titlul „Florilor, surorilor”, maestrul coregraf Emilian Dumitru a realizat un libret artistic format din două obiceiuri care s-au practicat şi se mai practică încă în mai multe localităţi de pe Valea Timişului, inclusiv la Slatina-Timiş, şi anume „Alaiul Berbecilor” – la Zăpostât, şi „Mătcălăul”, un obicei care se ţine în prima zi de marţi după Paşti. Consultându-l pe Velişcu Boldea, directorul de atunci al Casei Creaţiei de la Reşiţa, acesta l-a îndrumat pe maestrul Emilian Dumitru la Slatina-Timiş, unde putea să asambleze un astfel de obicei „reunit”, deoarece acolo exista o bază materială artistică bogată, cu oameni iubitori de folclor. Au venit la Slatina şi s-au documentat, stând de vorbă cu subsemnatul şi cu artiştii, aceştia explicându-le fiecare obicei în parte.
Primul obicei, din punct de vedere creştin, este sărbătoarea care corespunde „Lăsatei Secului”, intrarea în Postul Paştelui. Este un eveniment tradiţional specific Banatului Montan şi are loc, de regulă, la sfârşitul lunii februarie. Originea sa este străveche, precreştină, cu un ritual care anunţă învierea naturii, dezlegarea de toate relele şi atragerea binelui. La această acţiune participă tineri sau feciori, care nu au împlinit vârsta pentru a merge în Armată. Se îmbracă în Berbeci, cu cojoace întoarse pe dos, cu lâna la vedere, fiind încinşi peste mijloc cu talăngi (clopote) zgomotoase, poartă căciuli pe cap, iar feţele le sunt acoperite cu obrăzare (măşti împodobite cu mărgele şi flori). După ce colindă uliţele satului, se adună în centrul comunei, unde are loc o adevărată sărbătoare, Berbecii (feciorii) întâlnindu-se cu tinere din comună şi prinzându-se împreună în cel mai reprezentativ joc al acestei sărbători, „Brâul Nărozilor”, care, atât din punct de vedere interpretativ, cât şi muzical, este specific numai slătinarilor.
„Mătcălăul” este un obicei de primăvară, el ocupând un loc aparte, atât prin structură, cât şi prin scopul în care se practică, el fiind menit să stabilească relaţii de absolută apropiere, de prietenie şi respect. În Banat este răspândit în întreaga zonă de munte şi deal, pe Văile Timişului, Almăjului, Sebeşului şi Bistrei, în zona Olteniei, a Crişului Alb, în ţinutul Târnavelor şi în jurul Sibiului. La noi, pe Valea Timişului, se practică sau s-a practicat la Slatina-Timiş, Bucoşniţa şi Petroşniţa. Una dintre localităţile în care „Mătcălăul” a fost bine reprezentat a fost Petroşniţa. Petrecerea începe cu o „Horă” în care se prind numai fete, ea fiind condusă tot de o fată, până la locul destinat (grădina unui cetăţean), unde se află un măr bătrân de Sâmpetru înflorit, cu ramurile răsfirate şi aplecate, pentru a se înfrăţi. Fiecare face o cunună de flori din acel pom, şi-o pune pe cap, apoi, luându-se de mână, ocolesc din dreapta pomul de trei ori. Îşi dau cununile de pe cap şi, alăturându-le, se sărută prin ele de trei ori şi zic: „Să fim fârtaţi/surori până la moarte!”.
Cele două obiceiuri au fost transpuse pe scenă şi filmate de TVR într-o grădină. Materialul a început cu fetele aşezate jos, în cerc, sub măr, confecţionând coroniţe şi cântând. Odată coroniţele terminate, ele s-au ridicat, şi le-au pus deasupra capului, înconjurând mărul, oprindu-se două câte două, faţă-n faţă, spunând „Soră cu soră”, „Văruică cu văruică” şi „Văruici vom fi, până vom muri”, şi sărutându-se de câteva ori prin coroniţă. În timp ce fetele înconjurau pomul, au apărut Berbecii (feciorii), pe ritmurile „Brâului Nărozilor”, le-au ocolit pe fete, care între timp au pus coroniţele în pom, după care au intrat între băieţi, jucând cu ei. O fată, care era solistă, a rămas sub pom, unde a venit un băiat solist care s-a aşezat lângă ea. Între cei doi s-a născut un dialog muzical. A urmat apoi datul jos al cojoacelor. Cei doi solişti s-au ridicat, au intrat în rând cu ceilalţi, cu toţii jucând mai multe „ardelene”, după care totul s-a terminat cu doina „Vino, dragă primăvară”. Finalul i-a surprins pe cei doi tineri îmbrăţişându-se.
P.S. Artiştii Ansamblului „Slătinioara” din Slatina-Timiş au susţinut multe spectacole sub titlul „Mândra mea-i Slăcinăriţă”, iar obiceiul a fost Laureat pe ţară la Festivalul Cântarea României. Acest Ansamblu a făcut parte din „Generaţia de Aur”, fiind cunoscut atât pe plan naţional, cât şi internaţional.
Ştefan ISAC
