Într-o vreme, şi asta se întâmpla prin primăvară, în perioada în care, din cauza pandemiei, n-am scos ziarul şi, deci, am avut puţin timp şi pentru mine, adică pur şi simplu să stau şi să nu fac nimic, iar atunci când socoteam că ajunge cu atâta lenevit să mai stau şi de vorbă cu oamenii, nu doar să scriu despre ei, aşadar în acele vreo trei luni sau câte or fi fost ele, mi-am mai spus şi eu de câteva ori punctul de vedere vizavi de unele lucruri în privinţa cărora, de obicei, îmi place să păstrez tăcerea. Ba, ca să nu mint, cred că am scris totuşi un editorial pentru un ziar online, în care am cam explodat, dar acum chiar că nu-mi aduc aminte cine sau ce a apăsat pe detonator.
Poate că ar mai trebui să spun şi că, totuşi, comentariile politice nu-mi sunt cu totul străine. N-am stat niciodată să le număr, dar, în anii trecuţi, am scris probabil sute de ele. Că n-o mai fac acum e altceva. Pe de o parte, nu mă lasă profilul ziarului ăstuia, care, încă de la început, a fost gândit doar să ofere informaţii corecte şi exacte, şi să lase cititorul să înţeleagă ce vrea şi ce poate din ele, iar pe de altă parte, pur şi simplu nu mai am nervi când văd, în fiecare zi, că trăiesc în cea mai strâmbă dintre ţările pe care le cunosc sau de care am auzit, locuită de un popor vinovat de tăcere.
De aceea am preferat să mă ocup mai degrabă de alte lucruri, cum ar fi de exemplu acum, când mă mănâncă palma să scriu despre elevii de o nesimţire care nu mai are nicio limită şi care, cu un tupeu pe care, la vârsta lor, nici măcar nu mi-l puteam imagina, dau Guvernul în judecată. Şi simt deja cum boroboaţa asta a lor se întinde tiptil, ca o mână, spre unul din multele detonatoare din capul meu şi care, mai devreme sau mai târziu, au să-mi facă imaginaţia să sară-n aer.
Dar până să se-ntâmple asta, am să încerc să-mi amintesc, în mare, cam ce am vorbit cu oamenii în lunile acelea de care pomeneam la început. N-am pretenţia să scriu un comentariu politic, ci doar am să povestesc lucrurile corect şi exact cum s-au întâmplat ele, iar de aici fiecare va înţelege ce vrea sau ce poate.
La începutul perioadei, recunosc că n-am prea ieşit din casă. Nu a fost vorba neapărat de frică, ci mai degrabă am vrut să mă odihnesc după ultimii 12 ani în care n-am avut nicio zi de concediu. Nici măcar una, dacă vă vine să credeţi. Pe undeva mi-a prins bine să zac în pat câteva săptămâni, mai ales că am avut timp să-mi fac ceva ordine şi curăţenie prin gânduri şi, în felul ăsta, să-mi formez o imagine cât mai clară a lumii pe care o vedeam pe fereastră în timp ce fumam. Şi tot atunci am tras şi concluziile pe care, mai târziu, le-am spus oricui avea puţin timp să mă asculte.
Nu erau foarte complicate, dimpotrivă, şi poate tocmai de aceea mi-a fost atât de greu să înţeleg cum de n-au ajuns la ele şi alţii, înaintea mea. Încă de atunci mi se părea bătător la ochi meciul de Liga a IV-a din Parlament, în care o echipă ţinea cu tot dinadinsul să piardă, ca într-un joc absurd în care victoria aduce cu sine retrogradarea, iar cealaltă nu pricepea de ce şi, ca nu cumva să câştige, îşi dădea autogoluri. Bine, e clar că oamenilor nu le-am vorbit în parabolele astea, ci le-am spus simplu că PSD-ul se face că vrea la guvernare, cu toate că nu şi-ar dori nicio secundă asta, iar PNL-ul ar fi trebuit demult să iasă de pe teren şi să piardă meciul cu 3-0.
Până acum, din tribuna în care stau eu, respectând, bineînţeles, condiţiile de distanţare socială, văd un meci care se îndreaptă spre un egal răsunător. La fel cum răsunător o să se audă, în 27 septembrie, şi fluierul arbitrului într-un stadion gol. Mă scuzaţi că iarăşi am vorbit în parabole, dar înţelegeţi dumneavoastră cam ce am vrut să spun.
Adrian CRÂNGANU