Adrian CRÂNGANU

Data trecută am renunţat la subiectul despre care voiam să scriu, pentru altul, care am considerat că nu suportă amânare, dar am promis că am să revin cu prima ocazie şi am să mă ocup de el. Spuneam, aşadar, că am fost – şi încă sunt – martorul încercărilor pe care le fac câţiva tineri pentru a înjgheba o formaţie rock. Lucrurile însă se urnesc greu. Ştiam asta, dar am uitat, iar acum mi-am adus aminte de câtă muncă e nevoie pentru a construi ceva care să dureze, oricât de neînsemnat ar fi acel ceva. Şi pentru că unul dintre aceşti tineri mi-e foarte apropiat, n-am putut să stau cu mâinile în sân şi am încercat să-l ajut, atât cât mi-a stat în putere. Şi asta mai ales că, în el, m-am văzut pe mine, în urmă cu 30 de ani, privind în toate părţile şi neştiind încotro s-o apuc. Am vrut să-l feresc de greşelile pe care le-am făcut eu, atunci când am luat-o pe drumuri care se înfundau, pe altele care nu duceau acolo unde voiam eu să ajung, dar mai cu seamă am încercat să-l fac să se mişte. Asta mi s-a părut cel mai important.

Am citit undeva o frază care, la vremea aceea, mi-a plăcut foarte mult şi pe care am ţinut-o minte. Se spune că oamenii care greşesc se împart în două: cei care acţionează fără să gândească, şi aceia care gândesc fără să acţioneze. Asta am încercat să-l fac să înţeleagă. Şi i-am mai povestit despre întâmplările neobişnuite la care am fost martor şi despre oamenii cu adevărat talentaţi pe care i-am întâlnit, în timp. Îmi amintesc că în Armată am avut un coleg de pluton care desena absolut încântător. Minunat, cum nu mai vazusem vreodată pe cineva. Putea să redea pe foaia de hârtie orice, de la prostia plutonierului de companie, până la parfumul unei flori. Era, în schimb, aât de leneş, încât noi trebuia să-i ascuţim creioanele, dacă voiam să uităm, măcar pentru câteva minute, de locul în care ne aflam.

Altădată, ţin minte că jucam fotbal în curtea unei şcoli, când a venit între noi un copilandru de vreo 14 ani, a pus piciorul pe minge şi ne-a provocat să i-o luăm, dacă putem. Patru inşi n-am reuşit. Ne-a înnodat picioarele şi ne-a zăpăcit de cap. Când l-am întrebat la ce club joacă, ne-a răspuns că la niciunul, fiindcă nu-l lasă părinţii, de frică să nu se lovească. I-am ţinut bine minte şi figura, şi numele. Nici nu l-am mai văzut de atunci, nici n-am mai auzit de el. Şi am mai întâlnit tineri care scriau bine sau foarte bine, dar s-au pierdut pe drum. Aveau talent cu carul, însă şi o lene, şi o blazare, şi o lipsă de curaj şi încredere în ei înşişi, pe măsură. Dar cred că totuşi comoditatea era cuvântul care li se potrivea cel mai bine.

Despre toate astea am vorbit cu el. Şi i-a explicat că niciun lucru cu greutate nu se face uşor. Munca, sacrificiile şi renunţările sunt micul dejun, prânzul şi cina celui care vrea să răzbească în viaţă. Talent? Dacă m-ar întreba pe mine cineva, i-aş spune că, în toată ecuaţia reuşitei, ar fi nevoie doar de vreo 10 la sută. Restul e hrana de care vorbeam puţin mai înainte. Iar dacă m-ar mai întreba şi dacă îmi place rock-ul, i-aş răspunde, cu toată sinceritatea, că nu. Îmi place, însă, mai mult decât orice, să mă uit la alţii cum mănâncă. Iar celor foarte flămânzi, le-aş da cu dragă inimă şi porţia mea. Eu sunt, deja, atât de sătul…