În urmă cu câteva zile, fiul meu a distribuit pe Facebook o amintire de acum doi ani. În fotografie, eram amândoi în curtea Televiziunii Române, el, puţin mai copil, eu – tras la şpiţ şi bărbierit doi milimetri sub piele, fiindcă mi se spusese că trebuie să arăt ca scos din cutie şi, chiar dacă am cam strâmbat din nas, aşa m-am dus să-mi iau premiul de la Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România. Dacă ar fi fost după mine, eu m-aş fi îmbrăcat cu totul altfel şi nici nu m-aş fi chinuit să mă rad în dimineaţa aia, fiindcă oamenii nu trebuie feriţi de felul în care arată ziaristul simplu. Mă gândeam că telespectatorii ar fi trebuit să mă vadă în hainele în care alerg după ştiri şi în care mă simt bine, ori nedormit şi nervos că nu-mi iese un subiect, şi nu ca pe un soclu festiv pe care stau bucăţica de sticlă care întruchipează trofeul şi diploma aurită făcută sul şi vârâtă într-un cilindru de catifea roşie.
În aceeaşi zi, dar mai spre seară, am citit pe internet că alţi doi jurnalişti din Caraş-Severin numai ce fuseseră şi ei premiaţi. Sunt Gheorghe Jurma şi Erwin Ţigla, şi îi ştiu bine pe amândoi. Ba lui Gheorghe Jurma îi sunt chiar dator. Acum aproape 30 de ani, el m-a angajat la primul ziar la care am lucrat. Mai târziu, tot el a ştiut să închidă ochii la prostiile tinereţii mele, care, recunosc acum, n-au fost deloc puţine, şi la care eu însumi n-am reuşit să-i închid. Şi tot el m-a împins de la spate şi s-a ţinut de capul meu până mi-am scris prima carte, atunci când, după fiecare două rânduri, îmi venea s-o las baltă. Mi-e uşor să înşir aici toate astea, şi mă bucur că pot s-o fac, fiindcă în faţă n-aş avea curajul să i le spun niciodată. De fapt, adevărul e că nici n-am prea avut, şi cred că nici n-o să prea mai am atât de curând ocazia. Asta fiindcă Gheorghe Jurma are prostul obicei, ori de câte ori dă ochii cu mine, să mă întrebe ce-am mai scris. Şi cum, de la primul roman, am mai crescut, m-am făcut băiat mare şi nu-mi mai convine să fiu muştruluit, când îl văd pe la vreo lansare de carte, ori mă ascund după vreun coleg mai înalt ca mine, ori mă scurg în scaun şi mă fac mic de tot, aşa că Gheorghe Jurma o să mai aştepte mult şi bine mulţumirile mele.
Pe de altă parte, îmi pare rău că n-am să pot să-i spun cât de tare mă bucur pentru el. O dată, e clar, pentru premiu, dar la fel de important mi se pare subiectul pe care l-a ales ca să participe la concurs – Monumentele Mihai Eminescu. Am uitat să spun că în jurul lui Gheorghe Jurma pluteşte un parfum mai degrabă de cultură, decât de presă. Miroase mai mult a carte, decât a ziar. De aici, probabil, şi bucuria mea de două ori mai mare, fiindcă am fost întotdeauna convins că orice carte e un şut în cur tras inculturii, prostiei şi, mai ales, politicienilor. Nu ştiu cum am reuşit să-i bag şi pe ei aici, dar cred că gândesc aşa pentru că, în faţa asaltului unei clase politice tot mai neghioabe şi mai analfabete, cărţile sunt ultima redută în spatele căreia mă ascund şi, de acolo, trag şi eu cu litere, cuvinte şi propoziţii, care, de fapt, nu rănesc pe nimeni în afară, poate, de vreun cititor rătăcit din greşeală în calea lor.
Tocmai în ideea asta, am să vă mai spun ce-am păţit azi. Cum eu, cel puţin, nu mai am demult la ce să mă uit la televizor, am aruncat o privire pe internet şi am aflat că unul dintre puţinii mei buni prieteni şi-a adus noul volum din tipografie, de la Timişoara. Şi, cu atâta cultură în jurul meu, am simţit că parcă mi-au venit întăriri. Atunci, mi-am zis că e cazul să-mi încarc iarăşi stiloul şi, din spatele redutei de cărţi din capul meu, să încep să mitraliez cu singura muniţie pe care o am. Un foc de voie care ştiu că nici măcar n-o să zgârie vreun politician. Dar şi când şi-or da jos vestele alea antiglonţ…
Adrian CRÂNGANU