Lumina şi întunericul stau la baza tuturor cosmogoniilor lumii. Lumina succede întunericului. Întunericul simbolizează haosul. „Căci era un întuneric ca o mare fără-o rază,/ […]/Dar deodată-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l […] De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…“ (Scrisoarea I, Mihai Eminescu). Lumina ce biruieşte întunericul, haosul, devenind dătătoare de viaţă prin apariţia lumii odată cu ea, este reprezentată în poezia eminesciană de aştrii care guvernează ziua şi noaptea – soarele şi luna.
În poemul eminescian Luceafărul, drumul lui Hyperion spre Demiurg este prezentat ca depărtarea de întuneric, de lumea mărginită şi înălţarea spre nemurire: „Şi din a haosului văi,/ Jur împrejur de sine/Vedea ca-n ziua cea dintăi/Cum izvorau lumine”.
Focul mai este imaginea zilei, un alt simbol al strălucirii lui. „Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte“ (Facere 1, 5).
„Deschide-te naturii ca mugurul luminii,/Şi sparge închisoarea îngustului tău trup!“, ne îndeamnă poetul Ion Pillat. Doar prin deschiderea sufletului spre înţelepciunea luminii vom putea rodi în această viaţă. Nimic nu are rădăcini fără lumină.
Poezia argheziană Lumină lină prezintă albina ca pe făptura care încearcă să-şi depăşească condiţia pentru a-şi atinge idealul, tezaurul de ceară. Cu această albină se identifică scriitorul. Calea luminii este aceea care ne poartă paşii spre eternitate.
Lumina lumânării este în cultul creştin ortodox calea spre viaţa veşnică. „Esenţa lumânării nu este ceara care lasă urme, ci lumina“ (Antoin de Saint-Exupery).
Lumânarea este mesajul luminii în ritualurile de trecere a vieţii omeneşti, botezul, nunta şi moartea: „Era în casă o luminiţă, o luminiţă de ceară, pusă împletită pe o cruciuliţă afumată de lemn, pe care nu se mai cunoşteau sfinţii. Dar luminiţa aceea n-o aprindeau. O păstrau pe când avea să moară baba Mâia, să aibă şi ea ce ţine în mână, ca să-şi vadă calea luminoasă, când va pleca pe drumul de veci”. „Deodată, însă, baba Mâia schimbă ochii şi-i umplu de spaimă. Simţea cum vine ceva, rece şi greu, ca o povară strivitoare. Întinse mâna, dar n-ajunse luminiţa de ceară. Aşa, frământându-se, căzu pe podele şi muri, cu mâna întinsă după luminiţă“ (Ion Agârbiceanu, Luminiţa).
În basmul „Harap-Alb“, al scriitorului Ion Creangă, purificarea se face prin foc. Calul cel mai slab se dovedește a fi calul cu puteri supranaturale, căci el este singurul care mănâncă jăratic, pe urmă se metamorfozează și poate zbura precum fulgerul.
În Evul Mediu, focul este cel care purifică prin sacralitatea lui. În Tristan şi Izolda, Izolda îşi dovedeşte nevinovăţia prin proba focului.
Scriitorul Ioan Slavici folosește focul ca simbol purificator în finalul nuvelei Moara cu noroc.
„Unele făpturi mitice se înfăţişează oamenilor sub aspectele focului. Joimăriţele ies din munţi sub formă de flăcări. Zburătorul alunecă peste păduri şi intră în casele oamenilor sub formă de sul de foc. În descântecele de dragoste, focul e rugat să se facă balaur cu solzii de aur“ (Romulus Vulcănescu, Mitologie românească).
Focul este elementul vital ce însoţeşte metamorfozele unor făpturi mitice precum cele prezentate mai sus, Joimăriţele, Zburătorul etc.
Se spune că lumina este pentru suflet ca oxigenul pentru plămâni. Lumina este simbolul binelui, în timp ce întunericul simbolizează răul. Binele, în credinţa populară, biruieşte în final răul. Prin urmare, şi lumina va câştiga eternitatea, în cazul de față prezentă prin metafora focului în literatură.
Ana-Cristina POPESCU
