Folclor şi tradiţii populare româneşti

Poporul, în decursul mai multor veacuri, a închegat un adevărat tezaur pe care l-a transmis din generaţie în generaţie, ajungând până în timpurile noastre.

Pitorescul peisajului românesc a îmbogăţit sufletul şi manifestările poporului cu nuanţe nesfârşite, care au prins forme în portul lui, în viaţă – de petrecere sau tristeţe, în relaţii, în modul lui de a munci. Toate aceste manifestări formează nesfârşita bogăţie de folclor şi tradiţii populare, pe care, cu cât le cunoşti mai mult, cu atât mai tare le îndrăgeşti. Şi, cu cât încerci să le cunoşti mai bine cu atât te uimeşte şi, în acelaşi timp, te satisface cu gama lor variată. Pentru că nu ştii ce să admiri mai mult: versurile, melodiile, costumele, încrustările în lemn, dansurile exuberante şi calitatea horelor şi ardelenelor, sau regăsirea propriului suflet îngropat în ele. Nepreţuit tezaur, care include atâta experienţă de viaţă, cu rădăcini adânci în trecut… Amintind de toate acestea, cum să nu-ţi iubeşti ţara şi pământul plin de atâtea comori?

Doina, acest cântec dulce, reprezentat de un cuvânt intraductibil, are o rezonanţă extraordinară şi vibrează doar pe coardele sufletului românesc. Versul doinei şi al baladei populare s-a născut, ca perla, din lacrimi şi din dor, sau din prea-plinul inimii. Originalitatea lor i-a uimit pe marii noştri condeieri, cărora le-a dăruit, ca dintr-un fagure de miere, dulceaţa limbii şi măiestria ritmului, murmurul apelor, foşnetul codrilor şi limpezimea cerului. Pe strune de viori, când râde, când plânge arcuşul sau izbucneşte năvalnic spre înălţimi în tril de ciocârlie pe care nu-l mai poţi urmări, şi parcă auzul se pierde… George Enescu şi Ciprian Porumbescu le-au închinat şi ei cele mai frumoase gânduri.

Pe creste carpatine se desfăşoară, în splendoarea lui, spaţiul mioritic în care se trece şi se petrece viaţa numai în viers de fluier şi caval, sau în sunet de tilincă şi în drame profunde ca-n Mioriţa sau Meşterul Manole, urziri uimitoare de geniu popular.

Ca o grădină este revărsarea de culori în portul popular. Ea poartă pecetea fiecărei regiuni şi niciodată nu poate fi alcătuit un buchet mai frumos decât cel făcut atunci când aduni sobrietatea de negru şi alb a costumului bănăţean, ori a cojocelului din nordul Moldovei, lângă albastrul senin al iiei muscelene, aurul din borangicului oltenesc lângă strălucirea penelor din clopul oşanului. Estetica cea mai rafinată va admira armonioasa îmbinare.

Misterul încrustărilor în lemn rămâne uneori o taină nedezlegată, cunoscută doar artistului creator. Arta aceasta, dedicată fiecărui trecător pe lângă crucea de la răscruce, ori prin faţa caselor de la sate, are în ea şi îndemnul la reculegerea şi bucuria ,,bunului venit”. Dar ceea ce a îmbinat din lemn cu multă măreţie meşterul cioplitor e săgeata turnurilor de biserici ce torc fir subţire de gingaşă rugăciune, dusă cât mai sus cu crucea către cer. Adesea vezi pe turlele înalte alte mici turnuleţe, şi, sub ele, din bârne grele, biserica în care din iconostase, el grăieşte cu sfinţii, evlavia celui ce n-a avut, în modestia lui, gândul de a-şi însemna numele. Acesta s-a pierdut în timp, dar a rămas prin sutele de ani mărturia credinţei lui. Aşa sunt şi icoanele pe sticlă care, în casele de la ţară mai ales, au locul cel mai de cinste. Coloritul bogat, îmbinat cu calda naivitate, dă acestor creaţii o notă de unicitate. Ele alternează cu broderii de ştergare, perne şi feţe de masă care au acumulat, în jocul de linii şi culori, răbdare şi talent.

Dar viaţa se manifestă în iureşul ei de revărsare folclorică şi la nunţi, nedei sau rugi. Aici găseşti, în deplina lor desfătare, tradiţiile populare româneşti.

Cine porneşte în căutarea comorilor populare nu poate să nu trăiască emoţia şi satisfacţia întâlnirii cu viaţa şi înţelepciunea milenară a poporului, cu frumuseţile lui fără seamăn…

Pr. Doinel Puiu MĂRGINEANU