Demult am învăţat să nu mă mai mir de nimic. M-am ascuns în spatele indiferenţei ca într-o fortăreaţă de pe ale cărei metereze puteam privi netulburat lumea de sub mine, şi de cele mai multe ori mi-a fost bine aşa. M-am retras între zidurile acelea cred că fără să vreau şi mai ales fără să-mi dau seama. Cred că am făcut-o atunci când am înţeles că am obosit să mă mai lupt cu morile de vânt. O spun fiindcă, mărturisesc, am avut mai multe eşecuri în viaţă decât reuşite. Am pierdut, poate, 50 de bătălii, dacă nu şi mai multe, şi am încheiat armistiţii cărora nu le mai ştiu numărul, uneori m-am retras, recunosc, dar niciodată n-am fugit din faţa adversarilor, indiferent cât de mulţi sau de puternici au fost. Am câştigat, totuşi, şi vreo două sau trei războaie grele, exact atunci când a trebuit, dar toate astea, în ani, simt că m-au cam sleit de puteri. Şi, la urma-urmei, poate că, ascunzându-mă în cetatea mea imaginară, n-am făcut altceva decât să dau un pas înapoi pe câmpul meu de luptă pe care n-am de gând să-l părăsesc prea uşor.
Toate astea, spuneam, m-au amorţit, într-un fel. Faptul, însă, că încerc din răsputeri să nu mă mai mir de nimic nu mă împiedică să mai cad uneori pe gânduri. De exemplu, nu mai departe decât acum câteva ore, am văzut cu ochii mei nişte fapte comise, şi când spun aşa ştiu foarte bine ce spun, de câţiva colegi ziarişti care m-au făcut să mă întreb ce mai caut eu în presa din ziua de azi. Despre altele, nici nu ştiu cum să le zic, am aflat tot în urmă cu scurt timp, şi parcă au mai pus un semn de întrebare dilemei mele. Răspunsul este că habar n-am. Cu fiecare dimineaţă mă trezesc parcă într-o lume tot mai străină şi mai lipsită de valori şi cred că totul pleacă de la faptul că eu m-am format la o altă şcoală de presă, una veche, corectă atât cât se putea pe vremea aceea, şi am învăţat meserie de la nişte ziarişti care n-au fost nici ei uşă de biserică, dar care, în comparaţie cu cei de azi, îmi par nişte sfinţi coborâţi din icoane.
Îmi pare rău că am pierdut puţin timp, fiindcă nu despre asta am avut de gând să scriu azi, dar prea sunt proaspete şi prea m-au dat peste cap lucrurile care mi s-au întâmplat. De fapt, voiam să mă leg de un sondaj care spune că două treimi dintre români ar vota un partid naţionalist. Pe urmă, mai zice studiul, cam 46 la sută ar vota un partid care să ne scoată din Uniunea Europeană, iar vreo 26 de procente ar merge pe apropierea de Rusia.
Nici nu ştiu ce să zic, cum să încep. N-am nimic cu nimeni, Doamne fereşte, dar parcă prea e multă Biserică în jurul meu în ultimul timp, nu ştiu cum să spun ca să mă fac înţeles, una nu pictată, ci mâzgălită în cele mai triviale culori, iar asta mă face să mai observ şi că drumurile pe care le văd din răscrucea în care stau duc mai degrabă spre Evul Mediu decât spre viitor.
Şi m-a mai pus ceva pe gânduri zilele trecute. Când s-a întors din Ucraina cea ameninţată de ruşii înarmaţi până-n dinţi, fiul meu mi-a spus că două lucruri l-au lăsat cu gura căscată. Primul a fost frumuseţea de neînchipuit a femeilor, iar al doilea faptul că într-un orăşel, Slatina, aflat la nici 15 kilometri de graniţă, de Sighetu Marmaţiei, nimeni, absolut nimeni nu ştia nici măcar o virgulă româneşte, şi cum el nu ştie ruseşte, s-au înţeles prin semne, ca-n filmele cu proşti.
Ar mai fi fost ceva de care voiam să mă iau, dar nu mai am spaţiu, şi poate e mai bine aşa, fiindcă m-aş fi enervat: pensiile speciale. O să scriu şi despre ele într-o sâmbătă, cu vreo două ore înainte de a mă pune nevastă-mea să bat covoarele, când o să le atârn pe metereze şi-o să le altoiesc cu sabia de-or să le meargă fulgii, în cetatea mea imaginară.
Adrian CRÂNGANU