Am acasă, aşezate frumos într-un sertar, patru trabucuri. Sunt de calitate, scumpe, şi stau închise în tuburi metalice, lucitoare. Le-am primit, în timp, cadou de la fiul meu, şi mi-am tot zis că am să le fumez doar la ocazii, doar atunci când se întâmplă ceva frumos în viaţa mea. Mă şi vedeam tolănit într-un fotoliu, picior peste picior, pufăind ca o locomotivă şi făcând pe interesantul. La început au fost cinci trabucuri, dar pe unul l-am fumat, însă nici să mă tai în bucăţi nu mai ştiu nici când, nici de ce.
Lucrul ăsta mă pune pe gânduri, fiindcă înseamnă că am trăit într-o stare de continuă nefericire. Nu e chiar aşa, fiindcă la capitolul bucurii n-am stat tocmai rău. Am ştiut să mi le găsesc, de cele mai multe ori foarte aproape de mine, chiar şi atunci, sau mai ales atunci când toate speranţele, toate lucrurile în care crezusem, se năruiau asurzitor, în nori de praf, în jurul meu. Aş putea să dau ca exemplu tăierea pensiilor speciale, dar n-am s-o fac. Nu, fiindcă am fost absolut sigur că asta n-o să se întâmple niciodată. Aici am ştiut să nu mă amăgesc. Am crezut în schimb, de ce să n-o recunosc, că politicienii n-au să mai arunce chiar aşa cu banii pe fereastră. Că au să se trezească, fie şi în al doişpelea ceas, şi-au să vadă că România nu e doar ţara care ţipă şi stă cu mâna întinsă, ci şi cea care strânge din pumni, chiar dacă tace.
Ce vreau să spun, dacă cumva nu se-nţelege. Am văzut cum, după ce profesorii au fiert trei săptămâni în stradă ca să le crească lefurile, acum a fost de-ajuns ca doctorii, asistentele, brancardierii, bisturiele şi ambulanţele, miliţienii şi ceferiştii doar să tuşească cu subînţeles, şi guvernul s-a şi grăbit să-i îmbrace în bani de sus până jos.
Recunosc din capul locului că nu mă pricep nici la economie, nici la administraţie, dar nici ei nu se pricep, aşa că aici suntem chit. Fără să am pretenţia să dau lecţii cuiva, aş vrea să spun totuşi câteva cuvinte despre ce am trăit eu în cealaltă Românie, în aia uitată de politicieni, aia care strânge din pumni şi care nu intră în greve, ci pur şi simplu face ca ţara asta să meargă, târâş-grăpiş, sau măcar să se târască pe burtă, cum poate şi ea, înainte.
Povestea mea s-a întâmplat demult, acum vreo 30 de ani, când, cu toate că lucram pe brânci de dimineaţa până seara, asociaţii firmei, 11 la număr dacă nu mă înşel, ne ţineau cu nişte salarii absolut mizerabile, cred că de vreo cinci ori mai mici ca ale lor, iar trei sferturi dintre ei nu stăteau mai mult de-o oră pe zi în redacţie. Dacă deschideam gura să ne plângem de ceva, ni se spunea în scârbă să închidem uşa pe dinafară. Ani întregi am auzit asta. Numai că, într-o zi, un om de afaceri putred de bogat a vrut probabil să-şi ia o jucărie nouă, adică să facă un ziar. Noi, când am auzit, ne-am dus toţi buluc peste el. Eu, unul – nu mi-e ruşine s-o recunosc –, ţin minte că purtam nişte pantaloni decoloraţi de-atâta spălat, un tricou lung şi larg şi aveam pantoful drept găurit în talpă. Parcă eram dat de pomană.
În fine, când directorul ziarului a aflat ce aveam de gând să facem, l-a chemat la el pe cel mai bătrân dintre răsculaţi şi cel care cam aranjase totul şi i-a promis că dacă ne zădărniceşte planul îi măreşte leafa. Şi până la urmă a făcut-o. Cu banii din salariile pe care ni le-a tăiat nouă, drept pedeapsă.
Deci cam aşa stau lucrurile cu noi, ăştialalţi, şi-n ziua de azi, guvernule. Nimic nu s-a schimbat. Ca să ştii. Şi mai află că, printre toate gândurile astea negre, am zărit şi un petic de cer. Adică ştiu ce-am să fac cu alea patru trabucuri, de care pomeneam la început. Dacă ţin bine minte, la anul sunt patru rânduri de alegeri. Iar fotoliul văd că îmi face de pe-acum cu ochiul.
Adrian CRÂNGANU