Nu mi-a fost niciodată greu să-mi înţeleg semenii, ba dimpotrivă, aş putea zice. La început le-am acceptat prostiile, apoi am fost îngăduitor cu ele, şi am sfârşit prin a nu-mi mai păsa de nimeni şi de nimic. Ce mi s-a părut însă greu, chiar aproape imposibil, a fost să-mi înţeleg poporul. L-am întors pe toate părţile, dar tot n-am reuşit, ca şi cum aş fi repetat la nesfârşit aceeaşi operaţie matematică şi de fiecare dată obţineam alt rezultat. Mereu m-au uimit românii. Ca şi acum.
Mă pregăteam să scriu că începem să ne revenim, încet, e drept, după pandemie, mai ales că am dat întâmplător de fotografia pe care am făcut-o în urmă cu un an şi ceva, în care, în loc să-mi acopăr cu masca nasul şi gura, eu mi-am pus-o peste ochi. Nu mai ţin minte ce-am vrut să spun atunci cu asta, mă gândesc că ceva-ceva oi fi avut eu în cap, dar cred că mult mai potrivit ar fi fost momentul să fac asta acum, ca să nu mai văd cum ne prăbuşim în abisurile caliciei.
Pur şi simplu m-a luat cu fiori când am văzut că, la Bucureşti, în Piaţa Obor, fiecare vaccinat primeşte de pomană un mic, doi sau trei, nici nu ştiu exact, că n-am avut putere să mă uit la toată ştirea. În ce-am prins, însă, din ea, am zărit în fugă cohorte de moşi cu guri lacome şi babe cu priviri zgârcite, care parcă nu mâncaseră în viaţa lor decât sârmă ghimpată. Îi cunoşteam pe toţi. Erau aceiaşi bătrâni flămânzi fără rost pentru care, până în ziua aia, mi se pare că vineri, vaccinul era totuna cu plutonul de execuţie. Iar agenţiile de presă şi lumea-ntreagă au râs ori şi-au mai făcut o dată cruce când au auzit de noi. De aia spuneam că poporul român rămâne un mare mister pentru mine.
Pe când eram mai tânăr, am încercat chiar să-l descifrez de câteva ori. Prima oară, nu ştiu câţi ani să fie de-atunci, dar, oricum, mulţi, a fost când am venit cu mama din Oltenia, de la o înmormântare. Eram cu capsa pusă, nu dormisem două nopţi, frigul nu-mi mai ieşea din oase, şi am zis că iau foc când am auzit-o spunându-le surorilor ei să-i umple genţile cu făină, cu fasole şi mai ales să-i pună şi vreo zece ouă şi trei păsări, cum le zicea ea găinilor. I-am spus categoric că eu n-am de gând să car toate prostiile alea şi că, atunci când ajungem acasă, o să-i dau bani să cumpere tot ce trebuia să lase la Maglavit. Cred că vreo trei ore nici n-a vorbit cu mine, dar m-a ascultat.
Mie nu-mi trecuseră nervii nici când am ajuns cu trenul la Caransebeş, asta ca să vă faceţi o idee cât de întors pe dos eram. În gară, mama, care mergea la Reşiţa, s-a dus glonţ la casa de bilete şi, fără să mă mai aştepte, a întrebat cât costă un bilet până la Caransebeş. În clipa aia am simţit să lumea se-nvârte cu mine şi-am zis că leşin pe loc de nervi.
Apoi, dintr-odată, mi-am dat seama că mama nu mai era cea pe care o ştiam eu şi de care mă rupsesem de vreo zece ani. Nu mai era mâna caldă pe care o ţineam eu minte, aia care-mi ştergea odată lacrimile de pe obraji, şi nici cea care le făcea să ţâşnească atunci când eram obraznic şi mă mai altoia, nici cea care, mai târziu, îmi cumpăra smântână şi unt de furiş, să nu vadă tata că strică banii pe mine. Nu mai era nici femeia care, ajunsă în floarea vârstei, mai plângea potolit când, eu, cel tânăr, o mai făceam, câteodată, lată. Inima mi s-a înmuiat pe loc şi m-a cuprins o duioşie cum nu mai cunoscusem niciodată până atunci. Am scos banii, i-am plătit biletul până la Reşiţa şi am întors capul, să nu-mi vadă ochii.
O să încerc să-i mai înţeleg o dată pe bătrânii care s-au bulucit în Piaţa Obor, acum, că mi-am amintit toate astea. Şi cum timpul mă cam goneşte din urmă şi pe mine, încep să mă-ntreb dacă nu cumva am greşit acum trei luni. Atunci m-am vaccinat. Şi am făcut-o, ca un fraier, pe gratis.
Adrian CRÂNGANU