Am încercat să iubesc toamna. Într-o vreme, chiar am crezut că o iubesc. Vedeam în durerea sângerie a frunzelor flori multicolore. De teama morții, începusem să cred că toamna e a doua primăvară, o primăvară în care culorile calde au câștigat în defavoarea culorilor reci. M-am trezit într-o dimineață, când am observat copacul din fața casei cuprins de goliciune. L-au părăsit toate frunzele și eu nu am surprins fenomenul. Copacul era asemenea unui bătrân fără dinți. Urâtă și tristă e toamna târzie… Verdele a adormit și natura încărunțită este mâncată de rugină, asemenea lucrurilor vechi uitate în frig și ploi. Cândva, fiecare mugur a fost o bucurie. Astăzi, totul este o lacrimă, o mare lacrimă de gheață, ce caută soarele pentru a lua foc și a odrăsli din nou.

Ziua a trecut cernită. Spre seară, văzduhul s-a umplut de fluturi mari și albi. Copacul din fața casei i-a primit cu bucurie, încercând să-și croiască o haină nouă. Un cer înflăcărat pare că a pregătit natura pentru cununie, iar zăpada țesea haină albă de mireasă.

Mi-am luat o haină groasă și am început să fac câțiva pași în afara casei. Stratul de zăpadă a prins contur, iar eu lăsam urme adânci. Luna lumina pe cer. Era o lună plină asemenea unei mingi de foc. Mă plimbam. În depărtare se zărea pădurea, o pădure cu totul și cu totul nouă. Luna și-a aruncat magia peste pădurea înzăpezită, iar locul copacilor a fost luat de umbrele lor. În fața mea strălucea o pădure de umbre. Imaginea nefirească m-a făcut să întorc spatele revelației. Prin urmare, am lăsat scheletele de crengi ce zgâriau zăpada și mi-am întors privirea spre un brad din imediata apropiere. Un bulgăr s-a desprins din vârful bradului și a început să cadă din creangă în creangă, adunând cu fiecare sărut câte un fulg.

Am abandonat și această imagine. Mă întorceam spre casă privind schimbările suferite de natură. La un moment-dat, am auzit un glas. M-am oprit și am ascultat cu atenție. Glasul venea de pe pragul unei case. M-am apropiat de casa aceea mică și tristă. Un bătrân stătea în poartă și privea spectacolul de afară. L-am salutat. Bătrânul m-a privit atent, mi-a răspuns la salut, pe urmă mi-a spus că tinerețea e frumoasă, însă omul nu știe să se bucure de ea. Nu era cazul să încep o discuție, așa că m-am grăbit să plec, în timp ce cuvintele bătrânului îmi răsunau vii în cuget. Avea dreptate bătrânul. Nimic nu-i mai frumos ca verdele tinereții, însă, când frunza este în putere, omul nu știe să trăiască cu adevărat clipa desăvârșirii sale, și atunci încearcă să-și caute rezolvarea în ruginiul toamnei, confundând viermele ce mănâncă seva cu un ghiocel, un nou început… Dar iarna îl pândește din umbră și el trebuie să-și ia rămas-bun de la toate și să plece departe.

M-am întors în casă, la căldură, dar cuvintele și imaginile au rămas vii în sufletul meu. O frunză verde e o viață de om, un licurici în noapte, trebuie doar să-i descoperi gustul înainte ca nectarul să părăsească cupa, lăsând loc veninului ce usucă fiecare celulă.

Avea dreptate bătrânul ce privea iarna gândindu-se la primăvara de odinioară: tinerețea este frumoasă, dar omul nu a știut niciodată să se bucure de ea.

Ana-Cristina POPESCU