Adrian CRÂNGANU

Nu ştiu dacă sunt, neapărat, un om bun, dar ştiu, cu siguranţă, că nu sunt unul rău. Niciodată, dar absolut niciodată nu am făcut cuiva rău cu bună-ştiinţă. Iar dacă cumva am greşit faţă de cineva, şi, poate din cauza orgoliului prea mare, a fost peste puterile mele să o recunosc, totuşi am încercat să-mi îndrept, în tăcere, fapta. Nu că aş fi eu un bun creştin, ci fiindcă aşa mi-a dictat conştiinţa. Pentru că iertarea – din punctul meu de vedere – trebuie să atragă după sine recunoştinţa. Şi nerepetarea greşelii. Iar eu, trebuie să recunosc, am fost iertat de multe ori, chiar şi când, poate, nu o meritam. Au făcut-o, însă, oameni mult mai înţelepţi decât mine, pe care nu-i credeam în stare de o asemenea profunzime, şi care au înţeles mai uşor decât mă aşteptam că singurul motiv pentru care le-am făcut lor rău a fost ca să-mi fie, vremelnic, mie bine. De la ei am învăţat şi eu să iert.

Am fost, însă, şi necruţător, de-a lungul vremii. E poate un păcat ce spun acum, dar nu-mi pare rău că, uneori, am schimbat destine cu un singur cuvânt ori un simplu gest. Dar, dacă s-a ajuns până acolo, a însemnat că altfel nu s-a putut. Din cauza mea – sunt conştient de asta –, au plecat din presă oameni. Patru, cinci sau şase, poate mai mulţi, nu le mai ţin minte exact numărul, dar ştiu că la un moment dat chiar m-am gândit că, adunaţi laolaltă, ar fi putut face o redacţie. Una a celor fără talent şi fără chemare, care nu că n-ar fi reuşit să scoată un ziar, dar n-ar fi fost în stare să editeze nici măcar o fiţuică ori o gazetă de perete. A fost acesta – faptul de a-i face să plece singuri, ca să nu-i dau eu afară – cel mai grav, poate cel mai urât gest pe care l-am făcut în viaţă, dar nu mi-l reproşez. Pur şi simplu n-am mai avut încotro.

Am tras linie şi mi-am adunat şi mi-am scăzut faptele tocmai acum fiindcă, zilele trecute, am primit un mail care m-a pus pe gânduri. Un site foarte cunoscut de socializare mi-a trimis un mesaj prin care mă anunţa că un fost subordonat de-al meu în urmă cu mulţi ani, fiind pus să completeze un chestionar în care să numească opt persoane cu abilităţi de excepţie în a relaţiona cu cei din jur, m-a aşezat pe mine, de departe, pe primul loc. Recunosc că am fost surprins, chiar foarte surprins, şi asta pentru că eu nu mi-am pus niciodată problema cum mă percep cei din jur. M-am mulţumit să fiu eu însumi, în toate împrejurările, şi nimic mai mult. Iar dacă alegerea pe care a făcut-o fostul meu coleg ar avea nevoie de o explicaţie, poate că cea mai apropiată de adevăr ar fi dedicaţia de pe o carte pe care i-am scris-o, tot aşa, demult, unui medic: ,,Dacă Dumnezeu nu mi-ar fi hărăzit să fiu prozator şi ziarist, aş fi fost, probabil, un bun psiholog”.

Aşa cum am spus la început, nu ştiu dacă sunt un om bun, dar ştiu, cu siguranţă, că întotdeauna am încercat să fac frumos în jurul meu. Ca şi acum. Dacă cei care au citit aceste rânduri vor fi, de azi, mai înţelepţi şi mai buni, măcar cu câteva cuvinte, se cheamă că mi-am atins scopul. Şi va fi mai frumos, de-acum, şi-n jurul lor. Pentru că unii chiar o merită.