În urmă cu câteva zile am fost în localitatea Peştere. În grădina casei bătrâneşti prunii şi-au dezbrăcat ţesătura de frunze. Am privit faţa frunzelor. Uscăciunea le-a paralizat chipul. Unde şi unde, câte o nuanţă de verde părea să ademenească umbra unei veri rămase departe. Toate pozau în podoabe de mare preţ, dar ochii lor seci trădau imaginea imperfecţiunii. Timpul şi-a spus cuvântul. Bătrâneţea şi boala le-a pătruns treptat în fiecare particulă. Ruginii, galbene, galben-verzui, zăceau grămădite pe solul uscat.
Frunzele moarte au conturat în sufletul meu chipul omului actual.
Dacă îţi deschizi ochii uscaţi de greul toamnei acestei vieţi, te loveşti în jur de frunze moarte. Oameni ruginiţi, galbeni, galbeni-verzui, aleargă neobosiţi. Unii nu ştiu încotro. N-au nicio ţintă, dar continuă să alerge. Clipele se ofilesc în jurul lor şi ei pierd esenţa vieţii, dar nu staţionează ca să observe, să înveţe şi să trăiască cu adevărat. Alţii au totuşi idee după ce aleargă, însă majoritatea doresc să adune comori pământeşti. Aceştia din urmă se pierd în amănunte şi uită să-şi desavârşească opera. Toate averile pământeşti ce la o primă privire îţi fură ochii cu strălucirea lor, îşi spală chipul în deşertăciune şi se ofilesc ca frunzele bătute de ploi, soare şi vânt.
Cu părere de rău mi-a fost dat să constat că şi în biserici grandiosul ocupă loc de cinste. Se pune accentul pe faţa văzută a lucrurilor, şi sufletul este lăsat să se usuce. Clădiri mari înfloresc. Omul ar trebui să le calce pragul şi să se întoarcă de pe calea deşertăciunii spre divinitate. Ar trebui să înveţe a se regăsi pe el însuşi. Rezultatul nu este cel aşteptat. În biserici plouă cu frunze uscate. Omul, în goana lui prin viaţă, şi-ar dori ceva. Pătrunde în lăcaşul ce i-ar putea deschide ochii, dar în loc de sprijin, descoperă răceală. Greierii înveşmântaţi în odăjdii strălucitoare fredonează imnuri. Omul de rând se străduieşte să înţeleagă mesajul cântecului. Acesta răsună armonios. Greierii îşi înalţă semeţ arcuşul şi impresionează prin cântul lin şi dulce. Când reprezentaţia a ajuns la final, aceştia îşi aşteaptă grăunţele. Furnicile nedumerite oferă din prinosul muncii lor şi speră să fie călăuzite pe drumul cel bun în viaţă. Călăuza bună se lasă aşteptată, şi în final uită să mai înflorească. Grandoarea atinge valori impresionante, iar sufletul inocent e lăsat să piară.
Frunze verzi ar trebui să păstorească mlădiţele, dar se dovedesc a fi uscate. Uscăciunea păstoreşte viaţa fardându-şi obrazul cu un verde bolnăvicios şi aşteaptă să-şi umple buzunarele cu grăunţe primite de la firavele mlădiţe ce rătăcesc pe drumuri nesigure. Grăunţele aleargă spre buzunarele celor făţarnici, iar adevărul, dreptatea şi iubirea au rămas fără sevă. Nedreptatea a început să sape galerii pentru a-şi umple cămările, iar iubirea pentru aproapele a fost asfixiată de cea a iubirii pentru arginţi.
Nici în familii vlăstarii nu sunt călăuziţi spre adevăratele valori. Vlăstarii sunt povăţuiţi să preţuiască arginţii. În şcoli, economia pune istoria şi dragostea faţă de ţară în umbră. Vlăstarii au înţeles că banul este totul – familie, ţară, dragoste. Mama sau ţara sunt vrednice de ochii lor atâta cât timp le oferă un trai liniştit. Ei cresc fără să cunoască adevărata comoară a vieţii. Sunt frunze ofilite înainte de a se coace.
Când cei rânduiţi să îndrume mlădiţele pe cărările vieţii greşesc, vlăstarii se ofilesc. Sufletul acestora moare asemeni unei frunze răpuse de vreme.
Păşind pe frunzele risipite prin grădină, am observat că cele mai încercate de uscăciune au început să se macine sub povara pantofilor, lăsând o făină maronie pe pământ. Aşa se macină şi oamenii ce n-au înţeles că viaţa e frumoasă doar atunci când dreptatea şi iubirea le sunt cele mai de preţ comori.
În ultimul timp, s-au adunat tot mai multe frunze moarte…
Pr. Ion TURNEA
