Cu fiecare zi care trece, şi lucrurile care mă fac să mă mai mir de ceva sunt tot mai puţine. Am văzut multe la viaţa mea, mult mai multe decât mi-aş fi dorit, şi din fiecare întâmplare care mi-a muşcat din minte sau din suflet îmi place să cred că am învăţat ceva. Pe foarte multe dintre ele le-am îmbrăcat în cuvinte şi le-am transformat în editoriale. Nu pentru că aş fi dus lipsă de idei, dar pur şi simplu n-am vrut să le păstrez doar pentru mine, atâta timp cât din ele ar fi putut învăţa şi alţii.

Aşa am să procedez şi de data asta. Am să povestesc una din acele întâmplări care, oricât nu mi-ar plăcea să recunosc, mi-a dat de gândit. Asta în afară de faptul că pe moment m-a enervat teribil. Aşadar, eram la un meci, aşa cum sunt la toate în ultimii ani, îmbrăcat cu o vestă verde, fosforescentă, pe spatele căreia scrie mare PRESA, cu aparatul de fotografiat atârnat la gât şi cu o şepcuţă neagră, cu cozoroc lung, de cred că nici maică-mea nu m-ar recunoaşte echipat aşa. Stau la vreo trei metri în spate şi puţin lateral de poarta adversarilor Caransebeşului, ca să pot face şi poze în timp ce-mi iau notiţe, şi din când în când mai schimb câte o vorbă cu fotbaliştii, sau vara, când mă topesc de cald, mai beau câte o înghiţitură de apă din sticla portarului. În toţi anii ăştia, pe unii jucători, indiferent din ce oraşe vin, am ajuns să-i cunosc binişor, pe alţii deloc, dar în general mă înţeleg bine cu toată lumea. Ei mă mai întreabă câte minute au mai rămas din meci, eu pe ei cine a tras la poartă, dacă faza e în celălalt capăt al terenului, fiindcă privirea mea a obosit şi nu mai văd chiar ca la 20 de ani. În general, aşa cum am spus, toate-s bune şi frumoase la capitolul colaborare cu adversarii, în spatele porţii.

O dată, o singură dată, n-a fost însă aşa. Caransebeşul juca cu o echipă din Ardeal. Pe foaia de arbitraj, la ei numele erau jumătate româneşti, jumătate ungureşti, la Caransebeş erau câteva italiene, aşa că numai bine pe teren era un fel de Turn Babel. La un moment-dat, adversarii din Ardeal au dat gol. Cum eu eram în spatele celeilalte porţi, mi-am mijit ochii, m-am chinuit, dar degeaba, tot n-am reuşit să desluşesc numărul de pe tricoul celui care marcase. Atunci, am apelat la vechea metodă, l-am strigat pe portar şi l-am întrebat cine a înscris. S-a făcut că plouă, cu toate că soarele strălucea în înaltul cerului. L-am mai strigat o dată, dar la el ploaia tot nu se oprise. Mi-am scrântit limba încercând să-i pronunţ cât mai bine numele pe ungureşte şi abia atunci m-a onorat cu o privire şi mi-a răspuns printre dinţi: „I don’t speak your language!”. L-am mai întrebat o dată, mai răstit, fiindcă începuse să mă calce pe nervi, însă băiatul doar m-a privit ca pe un gândac.

Recunosc că, în clipele alea, cea mai cruntă răzbunare ar fi fost să-mi intitulez articolul „România – Ungaria 2-0”, sau cât avea să se termine meciul. Am alungat însă gândul şi l-am mai întrebat o dată, pe un ton care, m-am gândit eu, îi era mai familiar: „Bă, îmi zici odată sau nu?”. Pesemne că i-am stârnit interesul, fiindcă până la urmă mi-a răspuns: „Cristi”. „Cristi şi mai cum?”, m-am aventurat eu. Mi-am dat seama că sărisem calul, cerându-i să rostească al doilea cuvânt pe româneşte în 90 de minute, doar atunci când m-a privit din nou ca pe unul din cei 23 de milioane, sau câţi om mai fi rămas prin ţara asta, de gândaci.

Adrian CRÂNGANU