Fiecare clipă, sau etapă din viaţa omului, este fie o înaintare spre Dumnezeu fie o stagnare, ca să nu zicem o îndepărtare de Dumnezeu. Un lucru de care trebuie să ţinem seama este că viaţa aceasta este oferită în dar de „…Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute…”.

Cu acest gând încrezător, să încercăm a străbate calea postului ce ne stă înainte. Uneori, acest tărâm al postului este troienit de multiple încercări sau ispite, alteori este luminat şi liniştit. Totul depinde de felul în care intenţionăm să-l urmăm. Atunci când suntem epuizaţi ori însetaţi de zăduful postului, dacă putem spune aşa, să strigăm: „Vino, Doamne”, iar noi să auzim în sufletul nostru: „Iată Eu vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după cum este fapta lui” (Apocalipsa 22, 12). Biserica ne pune înainte postul Sfintelor Paşti ca un remediu de împrospătare, dar şi de curăţire a sufletului, care a fost înnegrit de avalanşa şi negura păcatului, cu voie şi fără de voie, cu ştiinţă ori cu neştiinţă, însă de cele mai multe ori cu bună-ştiinţă.

Pentru toate acestea ne rugăm lui Dumnezeu: „Doamne, nu cu judecata Ta cea dreaptă, nici cu mânia Ta să mă mustri pe mine şi nici cu urgia Ta să mă pedepseşti. Miluieşte-mă Doamne, că nu sunt numai neputincios, ci şi zidirea Ta sunt.” (Rugăciunea a IV-a a Sf. Simeon Metafrastul, din Canonul de Împărtăşanie). În lumina iubirii dumnezeieşti, noi nădăjduim să primim tămăduirea sufletului şi reaşezarea umanităţii în sânul Preasfintei Treimi. Hristos s-a întrupat spre a ridica fiinţa umană la îndumnezeire. Acum, Hristos pătimeşte pentru întreaga zidire, ca mai apoi să refacă legătura de iubire cu Dumnezeu Tatăl, să fim primiţi cu braţele deschise de Tatăl, Cel mult-milostiv.

Uneori suntem vulnerabili, socotind că Biserica ne împovărează cu postul; simţim că libertatea noastră este constrânsă de anumite legi ale lui Dumnezeu sau obiceiuri care deja sunt trecute în negura uitării de cotidian. Nu trebuie să gândim sub acest aspect al negativismului. Oamenii zic: De ce îi trebuie lui Dumnezeu atâta jertfă venită din partea omului? Oare numai rugându-ne şi postind putem fi bineplăcuţi lui Dumnezeu? Or, astfel de gânduri cu siguranţă nu ne vor ajuta cu nimic.

Întâi de toate, astfel de răbufniri izvorăsc dintr-o inimă răzvrătită, lipsită de credinţă: „Dumnezeu nu doreşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”. Numai că omul s-a dat morţii prin neascultare, a rupt relaţia cu Tatăl, iar această reaşezare a omului în demnitatea de fiu al Părintelui Ceresc se face în primul rând cu smerenie şi recunoştinţă.

Sentimentele noastre de respect pentru Dumnezeu se arată în diferite chipuri sau forme, iar postul, rugăciunea şi alte acţiuni ale omului spre Dumnezeu sunt tocmai semnul manifestării noastre, culminând în iubirea, respectul şi ataşamentul nostru faţă de Dumnezeu, Care este „Iubire”, Creatorul şi Atotţiitorul fiecăruia dintre noi.

În mod personal, în relaţia inter-personală, ne manifestăm de aşa manieră încât năzuim să insuflăm respectul, iubirea, mila faţă de semenul nostru şi astfel faţă de Creatorul său. Toate formele de exprimare a sentimentelor noastre religioase faţă de Dumnezeu, prin care întreţinem legătura cu El, sunt acte de cult sau de cinstire adusă lui Dumnezeu. Pe lângă formele de exprimare, cum ar fi rugăciunea în diferitele ei forme de laudă, de mulţumire ori de slăvire, se găsesc şi gesturile sau mişcările ce angajează trupul într-un efort fizic. Toate aceste mijloace simple fac parte din ritualul sau ceremonia religioasă a Bisericii, şi ne dau nouă o mai bună percepţie a apropierii noastre de Dumnezeu. „Nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu vreodată….”, spunea oarecând evanghelistul. El Se descoperă nouă sub diferite forme, cum spre exemplu Proorocul Ilie L-a văzut pe Dumnezeu şi L-a simţit în adiere de vânt (IV Regi). În acest mod, omul primeşte harul şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Omul prin post îmblânzeşte trupul, care este zburdalnic, atrăgându-l spre păcate. Prin rugăciune, omul este ferit de ispite: „Privegheaţi şi vă rugaţi să nu cădeţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios”(Mt. 26.41), spune Domnul.

Prin fapte bune şi acte de caritate, omul se aseamănă lui Dumnezeu în iubire şi împărtăşirea ei. Iar atunci când iubeşti, trebuie să dovedeşti nu atât prin cuvânt, cât mai cu seamă prin faptă. Cuvântul lui Dumnezeu descoperă caracterul Său. El Însuşi a făcut şi face cunoscute iubirea şi mila Sa nemăsurată. Oarecând Moise s-a rugat: „Arată-mi slava Ta, Domnul i-a răspuns: Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea Mea” (Exod 33, 18-19). Domnul a trecut pe dinaintea lui Moise şi el a strigat: „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, Care ţine dragostea până la mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul” (Exod 34, 6-7), şi iarăşi „El este milos şi plin de îndurare, îndelung-răbdător şi bogat în bunătate, pentru că Îi place îndurarea”. (Iona 4, 2).

Satana a amăgit pe oameni să considere pe Dumnezeu ca fiind o fiinţă al cărei atribut principal este judecata severă, Unul care este un judecător aspru, un creditor brutal şi neînduplecat.

El a înfăţişat pe Creator ca pe unul care pândeşte cu multă atenţie ca să poată observa greşelile şi păcatele oamenilor şi să poată aduce asupra lor judecăţile cerului. Însă pentru a îndepărta această umbră întunecată şi pentru a descoperi lumii iubirea nemărginită a lui Dumnezeu, Domnul Iisus a venit să trăiască printre oameni. Frica de Dumnezeu din Vechiul Testament a avut un rol de îndreptare a omului, de menţinere în orientarea spre Dumnezeu şi de pregătire pentru primirea din nou a dragostei prin Iisus Hristos. Odată cu Fiul lui Dumnezeu întrupat, dispare frica, pentru că Hristos nu înspăimântă, ci El e apropierea maximă a lui Dumnezeu faţă de oameni. Hristos porunceşte dragostea şi o realizează dându-se în întregime celor ce-L doresc şi-L iubesc. El restabileşte comuniunea între om şi Dumnezeu, făcându-i pe toţi fii prin dragostea Sa. Comuniunea către care ne cheamă este desăvârşirea înspre care aspirăm şi pe care o putem realiza iubindu-L pe Dumnezeu, în şi prin semeni, astfel comuniunea în plan orizontal exprimându-o pe cea din planul vertical.

Cu aceste gânduri dătătoare de nădejde şi intensificare a credinţei pornim fiecare dintre noi, după a noastră stare sufletească pe calea postului numit „Cel Mare”, căci mare a fost şi iubirea lui Dumnezeu faţă de om concretizată în iubirea Sa jertfelnică pe Crucea Golgotei.

Arhimandrit Constantin TIMIŞ

Exarhul mănăstirilor din Episcopia Caransebeşului