Cred că niciun alt loc nu reflectă starea unei națiuni mai bine ca gările. Nu știu de ce am trăit mereu cu impresia asta. Poate fiindcă acolo, ca nicăieri în altă parte, se adună cea mai pestriță lume pe care, eu cel puțin, am întâlnit-o strânsă laolaltă. Încântarea copilului care a crescut fără mașină la scară pentru furnicarul acela de oameni n-a fost întrecută, bănuiesc eu acum, decât poate de fascinația trezită de țăcănitul monoton al roților de tren, de tunelele negre ca noaptea dintre Caransebeș și Băile Herculane, și de izbucnirea Dunării, la Orșova. Au fost reperele copilăriei mele, atât pe vremea locomotivelor cu aburi care, din când în când, când scoteam capul pe fereastră și curentul de aer îmi tăia respirația, îmi mai aruncau câte un fir de cenușă în ochi, cât și mai încoace, când puterea pe care o ghiceam, după muget, în pântecele monștrilor diesel-electrici mă făcea să-mi simt inima cât un purice și s-o strâng pe mama mai tare de mână.
Pe urmă am crescut și-am început să le văd cu alți ochi. Imaginea gării din Tecuci, în care sora mea mai mică dormea dusă, făcută colac pe valiză și tot mai rămânea loc, la umbra unui nuc bătrân și greu de frunze, a fost înlocuită de altele. În una dintre ele, noaptea, la Craiova, în gară, câțiva derbedei beți se plimbau printre oamenii din sala de așteptare și-i plezneau peste față pe bărbații care aveau nechibzuința să-i privească în ochi. Unul l-a lovit cu pumnul pe un tânăr care își luase soția pe după umeri. I-a spart nasul, iar petele acelea de sânge care umpluseră pardoseala îmi colorează, chiar și după atâția ani, amintirile… Apoi, pe un peron al gării din București, parcă văd, un boschetar l-a mușcat de ochi pe altul, s-au făcut un ghem de mâini și de picioare din care nimeni n-a înțeles nimic și, până la urmă, s-au rostogolit pe șine. Toată lumea s-a speriat, iar în jurul lor n-a mai rămas decât întârzierea acceleratului de Timișoara.
Așa stând lucrurile în ceea ce mă privește, nici n-a fost prea greu să trag concluzia că suntem un popor violent. Ciudat – mi-am zis mereu – cum s-a împăcat cruzimea pe care ne-am arătat-o mereu unii altora, cu umilința cu care ne-am presărat întreaga istorie. Am fost, mii de ani, călcați în picioare de te miri cine, dar, chiar și așa, în genunchi, secole întregi am găsit puterea de a ne sparge capetele între noi.
Tot așa n-am reușit să înțeleg de unde ni se trage setea asta de sânge. Am crescut într-un bloc în care bătăile erau la ordinea zilei. Nu pun la socoteală scatoalcele pe care ni le scăpau mamele când spărgeam câte un geam, chiuleam de la școală sau scoteam limba la babele care n-aveau loc de noi. Mă gândesc la bătăile crunte pe care le vedeam uneori seara, între băieții mai mari, atât de cumplite încât de vreo două sau de trei ori mi-au dat lacrimile și am vomitat în spatele blocului, într-un loc ferit, ca să nu par sărac cu duhul în fața celorlalți țânci.
Am scris toate astea cu gândul la o amintire nu tocmai veche. Într-o zi, am găsit o revistă uitată de cineva pe o bancă. Am răsfoit-o puțin, până când privirea mi s-a oprit la o pagină unde se vorbea despre strămoșii noștri pe care poetul exilat la Tomis i-a întâlnit aici. „Oamenii ăștia abia de-s vrednici de numele de oameni,/ Căci mai sălbatici ei sunt decât lupii cei cruzi./ Nici nu le pasă de legi, căci dreptatea se pleacă puterii;/ Paloșul lor tăios biruie orișice drept./ Largii nădragi și cojocul de ger îi păzesc anevoie,/ Iar fiorosul lor chip e acoperit de lung păr”. În paranteză, Publius Ovidius Naso, Tristele, V, 7.
Am aşezat revista la loc, m-am uitat la ceas, am strivit ţigara pe dalele peronului şi am urcat în tren.
Adrian CRÂNGANU
