La Marga, în imediata apropiere a actualei vetre a satului, se află „Gealu’ Tocii”. Cei tineri au aflat de la bunicii şi străbunicii lor că aici, la bătăile de toacă, se adunau laolaltă cei care vieţuiau în ascunzişurile văilor Mărguţei, Mânzului şi Nermeşului, unde se adăposteau de teama năvălitorilor.
Explicarea toponimului de mai sus printr-o legendă este doar un pretext pentru a-i informa pe cititori despre toacă, instrument muzical ideofon (de percuţie).
În „Dicţionarul etnologic roman”, Ion Godea arată că toaca este un „instrument preistoric specific civilizaţiei lemnului” şi că nu e cunoscut doar la noi, ci şi în alte culturi, dar sub alte denumiri: „agiosideron” (Grecia), „han” (Japonia), „klepavka” (Cehia), „mucango” (Uganda) etc.
Teologia şi etnologia susţin că toaca este un „axis mundi” (coloana cerului), deoarece, în faţa acestui obiect ritual, tocaşul formează semnul crucii.
Sunetele duioase ale toacelor pot fi auzite în cătunele, satele şi comunele noastre pe întreaga perioadă a Postului Paştelor, sau începând cu Joia Mare.
Practicarea acestei datini presupune o bucată de scândură de fag ori de paltin, de aproximativ doi metri, care se atârnă într-un copac din livadă. Toaca se bate cu două beţe ori ciocane din lemn. Aceasta este „toaca mare”, care se deosebeşte de „toaca de mână”, folosită în bisericile mânăstireşti, şi „tochiţa”, toaca de metal.
Varietatea formulelor ritmico-melodice, pulsaţiile repetate cu ostentaţie, exploatarea sonorităţii şi rezonanţei lemnului, depind de iscusinţa tocaşului.
E locul să amintim aici despre performanţele elevei Anastasia Coste, din Caransebeş, care, la mai multe ediţii ale Concursului Internaţional „Cuvântul care zideşte”, din oraşul Victoria, judeţul Braşov, a obţinut frumoase premii, spre lauda sa şi a oraşului de obârşie.
Despre această practică străveche, compozitorul Sabin V. Drăgoi menţiona: „Copiii îşi consumau energia şi satisfacţia de joc bătând toaca, inventând ritmuri de o varietate neobişnuită. La ţară, serile dinaintea Paştilor se transformau în veritabile simfonii rustice, unde toate toacele bat rând pe rând, apoi toate odată”.
Obiceiul a generat în folclorul infantil din Banat şi Oltenia cântecul „Toconelele” („Joimăriţele”), însoţit de bătăile toacei în ziua de miercuri dinaintea Sfintelor Paşti.
La sugestia sunetelor ritmate ale toacei, compozitorii Filaret Barbu, Liviu Glodeanu, Mihai Jora sau Ion Vidu au creat lucrări vocale şi instrumentale remarcabile, dar n-au fost singurii. De pildă, Petru E. Oancea (Tata Oancea) a publicat în gazeta „Vasiova” poemul „Toaca fără glas”, Pavel Belu a scris „Toco-toco-nelele”, Aurel Cosma „Toaca”, ş.a. Originea, funcţiile, simbolica sacră şi profană a toacei i-a preocupat pe specialiştii în domeniul muzicologiei Tiberiu Alexandru, Valeriu Bărbulescu, Tiberiu Brediceanu, Sabin V. Drăgoi, Ioan Godea, D.G. Kiriac, Aurel Popa, Timotei Popovici, Vasile Tomescu sau Elena Niculiţa Voronca. Dr. Constanţa Cristescu a realizat cel mai valoros studiu „Chemări de toacă” (teza de doctorat).
În lucrarea de mare extensie „Muzica daco-romană”, muzicologul Vasile Tomescu a arătat că toaca se leagă de un vechi obicei agrar de primăvară „contaminat cu elemente creştine”, întâlnit pentru prima dată la vechii greci. Pe motivul că practicarea acestei datini ar deranja liniştea publică, autorităţile lugojene au încercat să interzică acest obicei, ceea ce, evident, n-au reuşit. Una din marile personalităţi ale oraşului a intentat proces  acestora pentru apărarea acestui obicei strămoşesc.
Şi la Caransebeş, un oarecare medic Weiss i-a oprit pe elevii Gimnaziului să bată toaca de Sfintele Paşti.
În timpul Primului Război Mondial, când clopotele bisericilor au fost „recvirate” (rechiziţionate) în scopul fabricării armamentului, atunci, P.S. Elie Miron Cristea, Episcopul Caransebeşului, a adresat „Iubitului cler şi popor” din eparhie, rugămintea de a înlocui clopotul cu „toaca strămoşească”. Aşadar, toaca a fost aceea care a suplinit chemarea la sfintele slujbe a credincioşilor. Aşa cum sperăm să se fi înţeles, toaca este un instrument muzical multifuncţional.
Vom arăta în încheiere rolul pe care îl joacă în viaţa noastră această practică străveche. Mai întâi, toaca are rolul de semnalizare (vezi mai sus legenda Dealului Tocii), de anunţ, de chemare la ordine. Pe şantiere se anunţă începutul, întreruperea şi încheierea lucrărilor de către muncitori.
Mai importantă este însă funcţia ceremonială, liturgică, de chemare a credincioşilor la rugăciune în bisericile mânăstireşti şi lăcaşurile de cult de la oraşe şi sate.
Asemenea clopotelor, toaca semnifică pe de-o parte „Vocea lui Dumnezeu şi a slujitorilor săi”, „glasul divinităţii”, iar pe de alta „baterea cuielor crucii  şi Imnul pascal al Învierii”.
La întemeierea satelor româneşti, odată cu tragerea brazdei de hotar, era obiceiul de a se bate toaca.
Dascălii de altădată îi îndemnau pe elevii lor să bată toaca îndeplinind în acest fel funcţia educativ-religioasă. În sfârşit, funcţia magică rezultă din obiceiul lugojenilor de a bate toaca în turla bisericii, de unde poate fi mai bine auzită, timp în care flăcăii taie aşchii din acest obiect pentru a le dărui fetelor pentru a avea noroc în dragoste.
                                  Prof. dr. Dumitru JOMPAN