23 octombrie 1916, duminică. Starea generalului Dragalina – foarte rea. Temperatura variază între 38,7 şi 39,9 grade.

Ioan Dragalina si fii sai, Corneliu si Virgil

Dimineaţa şi după-amiaza, consult medical – medicii sunt disperaţi. La ora 8 seara, fiul cel mare, rănit şi trasnportat de la Galaţi, a intrat în camera părintelui său rănit grav.

Revederea a fost dramatică. Odată în cameră, Corneliu, viteazul fiu, a rămas împietrit lângă uşă, fără să se mai mişte, fără să articuleze un cuvânt. În faţa lui, printre cearşafurile albe, zăcea viteazul său părinte, slab şi îmbătrânit după unsprezece zile de suferinţă, cu braţul amputat şi toracele bandajat, cu ochii sclipitori sub febră şi cu semnele morţii imprimate în trăsăturile fine ale nobilei sale figuri. Generalul, fără să vorbească, şi-a privit fiul direct în ochi şi îndelung, cu toată dragostea părintească, cum probabil l-a privit pentru prima dată, când şi-a văzut întâiul copil, speranţa şi mândria de mai târziu. Apoi l-a urmărit cu privirea până ce a fost condus afară, fiind temere să nu se prăbuşească la piciorele patului, pe care zăcea, pentru ultima noapte, părintele şi generalul martir.

În acea noapte, în ultima noapte a tatălui meu în lumea aceasta, mama, nenorocita mea mamă, a stat tot timpul la capul patului, pentru a-şi mângâia şi săruta soţul de care nimic nu o despărţise, nici pentru o clipă, timp de 30 de ani. De gardă era Coca.

În acea noapte, ultima lor noapte împreună, şi-or fi amintit ei de ziua aceea de toamnă a anului 1885, când regimentul K.u.K. Nr. 43, întors din război, a intrat în sunet de fanfară în Caransebeş? Iar ea, Helene Giurginca, copila de 16 ani, a văzut pentru prima dată pe alesul inimii ei, pe cel mai frumos ofiţer din regiment, dar al cărui nume încă nu-l cunoştea. Era călare, lângă colonelul lui, în fruntea regimentului, iar micuţa Helene i-a aruncat un buchet de flori. Frumosul necunoscut i-a răspuns printr-un salut cu mâna la ciako şi cu un dulce surâs… Doamne! Ce e viaţa noastră? Clipa aceasta din eternitate, clipa neînţeleasă, bizară!

În timpul nopţii, Coca a dus la gura tatei un pahar cu apă: tata însă a refuzat, spunându-i: ,,Pentru ce mă serveşti pe mine întâi? Fiindcă sunt general? Dă-le lor întâi şi la urmă mie.”

Mai târziu, tata, văzând că Coca se uita la el, i-a spus: ,,Să nu faci niciun lucru pe ascuns! Numai cinstit să gândeşti!”.

Cruce ridicata in Defileul Jiului, langa Manastirea Lainici, in memoria generalului Ioan Dragalina

24 octombrie 1916, luni. O zi tristă astăzi! Părintele nostru scump şi atât de drag ne părăseşte; e primul care pleacă dintre noi… şi aşa de tânăr, doar 55 de ani, frumos şi falnic ca un brad.

În cursul dimineţii a delirat. La 10.30 a fost vizitat de medicii Toma Ionescu, Nanu Muscel, general Stoicescu; apoi generalul a rămas foarte gânditor, nu vorbea nimic, nu vrea nimic.

Pe la ora 2 după-amiaza l-am întrebat la ce se gândeşte atâta: ,,La indivizibilitatea omenească”, mi-a răspuns. Apoi am vrut să-l şterg la gură, însă mi-a spus: ,,Refuz!”.

La ora 3.30 p.m. arăta oarecare nervozitate; îşi da seama că se prăpădeşte şi l-a cerut pe Leu.

Între timp, Leu, de când sosise cu tata de pe front, stătea la noi acasă, lângă lăzile de campanie cu efectele tatei. De acolo Leu nu s-a clintit o clipă, era fioros şi nu permitea niciunui străin să intre pe sală; chiar şi nouă ne era teamă să trecem pe lângă el. Şi refuza orice mâncare; bea doar apă.

Cu pieptul de taur şi capul cât o baniţă, cu ochii bulbucaţi şi afară peste buză, a intrat Leu în cameră şi ca o pisică s-a dus la patul tatei. Nu a sărit, nu a lătrat, nu a făcut nicio mişcare bruscă, ci doar a rezemat capul lui mare pe marginea patului, lângă pernă. Tata i-a simţit şi a pus mâna pe capul câinelui şi l-a mângâiat îndelung.

Leu înţelegea tot, ştia tot şi suferea tot aşa ca şi noi, dacă nu chiar mai mult.

Mai târziu l-am luat pe Leu de zgardă şi l-am scos afară. Era asculător şi moale ca o cârpă, şi trist. După aceea, neputând să suport minutele grele, ultimele minute pe care le trecea tata în viaţă, am plecat pentru a mă refugia într-o odaie singur.

Ultimele cuvinte ale tatălui meu au fost spuse de faţă cu mama şi doamna Conţescu. Cu câteva clipe înainte de a adormi pentru totdeauna, tata a deschis ochii mari şi, privind în ochii mamei, a spus cu vocea înecată, însă fermă, din adâncul sufletului care încet îl părăsea: ,,Băieţii să fie cinstiţi! Băieţii trebuie să fie cinstiţi!”.

După puţin timp a adăugat: ,,Cornel să urmeze firea mea… Helen… tu să ai grijă…”.

Dar nu a terminat fraza, probabil: ,,Helen, tu să ai grijă de fetiţele noastre…”, iar doamna Conţescu i-a închis ochii.

Era ora 22.40 din ziua de luni, 24 octombrie (stil vechi) 1916. La ora 20.15 fusese împărtăşit ca un bun creştin.

Uşile camerei de odihnă a tatălui meu au fost date la perete, când mirosul de kelen a trecut şi pe sală. Lumânările ardeau, iar tata întins pe pat, cu o mână pe piept, dormea liniştit şi senin. Şi era aşa de frumos cum nu fusese niciodată.

Elena si Viorica Dragalina, in doliu

25 octombrie 1916. În cursul dimineţii, întregul personal şi toţi răniţii şi estropiaţii din spital au intrat pe rând în camera unde dormea generalul, unii aduşi de infirmiere, alţii pe cârje sau trasnportaţi pe targă.

Ei se aplecau şi, în sughiţuri, sărutau mâna eroului general, iar în liniştea solemnă din cameră nu se auzea decât sfârăitul lumânărilor din sfeşnice şi plânsul molcom al răniţilor. Numai un ofiţer care era înţepenit într-o chiurasă de gips, cu o decoraţie nouă aninată la piept şi care, neputând să se aplece pentru a săruta mâna generalului erou, a izbucnit într-un hohot cu gemete şi urlete şi mişcări dezordonate din membre, că a trebuit să fie repede scos afară pentru a se linişti. Cine oare să fi fost? Unii din legendarii lui pui de vulturi de la Cerna?!

În după-amiaza zilei, corpul neînsufleţit al generalului Dragalina a fost transportat şi depus la Biserica Albă. Întreaga biserică era drapată şi cernită cu negru şi cu ghirlande de brad, apoi flori şi coroane, mii şi mii de buchete şi jerbe de flori de la nesfârşitul şir al acelor care treceau să se închine în faţa eroului, şi sutele de coroane de la toate instituţiile. La picioarele sicriului era coroana depusă de rege: ,,Regele, viteazului Său general”.

Frumoase şi grele stau florile în salbe

Pe o raclă, sub Bolta Bisericii Albe

Şi picuri de ceară din sfeşnice cad

Pe negre perdele şi ramuri de brad.

E neagră intrarea bisericii toată,

Cum neagră-i gândirea ce trece prin gloată;

Şi neagră-i cântarea străvechiului cânt

De preoţi în slujbă pe drum de mormânt.

Stă regele-n strană, iar sfetnicii ţării,

Cu ochii în lacrimi, stau martori serbării.

,,Au care ţi-e legea, păgâne sicriu,

De’ngropi pe eroul izbândei pe Jiu?”

Şi-l duce durerea prin uliţi cernite

Şi-l lasă în taina veciei cumplite,

Mormântule rece, ţărâna i-o fi,

Dar ţara-n potire de suflete vii,

Culege avântul şi toată lumina

Din sufletu-ţi pururi aprins, Dragalina!

Te poartă vitejii în inima lor,

Frămânţi la hotare al neamului dor,

Duci glonţul de puşcă şi spada ce taie,

Eşti steag şi credinţă în dârza bătaie;

Trăieşti în răscoala de bombe, în vântul

De flăcări şi moarte ce arde pământul,

Şi pui în năvală de duşmani păgâni

Cătuşe pe suflet şi fiare la mâini.

Ludovic Dauş

(Va urma)

Col. (r) Andrei GHIDARCEA