Dialog cu criticul şi editorul Gheorghe Jurma

– V-aţi născut în câmpia Banatului, domnule Jurma… Cum aţi ajuns la Reşiţa?

– Dintr-o întâmplare. După terminarea facultăţii, în toamna lui ’69, am făcut armata, aşa cum se obişnuia atunci, toţi cei cu studii superioare urmând şcoli de ofiţeri de rezervă. Eu am fost la Bucureşti şi nu pot spune că am dus-o foarte rău, eram în Capitală şi aveam colegi mulţi oameni deja cunoscuţi. Două exemple: şahistul Florin Gheorghiu, în plină glorie, şi criticul Marin Mincu, a cărui primă carte avea să apară atunci. În acest răstimp, am auzit de proiectul unui ziar nou, cotidian, la Reşiţa. Am intrat în corespondenţă şi… din luna mai 1970 am devenit redactor al ziarului „Flamura“ din Reşiţa. Cred că în acelaşi an am primit apartament în noul cartier care se construia – Lunca Bârzavei – şi n-am mai plecat de aici, chiar dacă nu la mult timp mi s-a oferit şansa de a reveni la Universitatea din Timişoara, unde s-au înfiinţat locuri de cercetare şi predare, fiindcă au apărut mulţi studenţi străini, s-a dezvoltat mult centrul universitar. La Reşiţa am făcut de toate: şi documentare, şi bibliografii, şi dicţionare, şi reviste, şi cercetări literare sau de istorie culturală. Dar nu ştiu dacă am făcut destule…

– Reşiţa este „Oraşul cu poeţi“, oraşul cenaclului „Semenicul“ şi al revistei cu acelaşi nume. Am prins şi eu momentele de glorie. Mai există atmosfera creatoare de altădată?

– Eu am ajuns în cenaclul „Semenicul“ în 1970, în primul meu an reşiţean. Era un spaţiu literar şi cred că am ajuns şi am rămas aici dintr-o nevoie de a evada din viaţa ziaristică şi din presiunile sociale, din nevoia de a trăi în literatură, singurul domeniu care mă atrăgea fără rezerve. Din 1971 am ajuns secretarul cenaclului şi de atunci am rămas la conducerea lui, chiar şi în etapa de după 1990, când l-a coordonat poetul Ion Chichere, eu fiind preşedintele Societăţii literare „Semenicul” – o formă goală, dar aşa se purta în acei ani convulsivi. Cenaclul este o şcoală, mai ales acolo unde nu există instituţii superioare, facultăţi umaniste, alte forme capabile să ridice viaţa spirituală la cote înalte, să dezvolte talentele. Cenaclul este şi o formă a prieteniei, a conlucrării, a descoperirii şi şlefuirii talentelor. În fiecare joi seara, la Sala albastră (doi!, căci prima, din anii ’70, a căpătat alte destinaţii) a Casei de Cultură a Sindicatelor din Reşiţa se adună creatorii şi iubitorii literaturii, citesc, dezbat lucrări, cărţi, idei. Cei plecaţi prin cine ştie ce părţi ale lumii ştiu sigur că se pot întâlni cu foştii colegi, aici, joia, la Sala albastră. Din păcate, generaţiile mai tinere nu mai vin, numeric şi calitativ, ca altădată. Nici scriitorii consacraţi nu mai consideră important să vină şi să citească aici. Eu cred că multora le este pur şi simplu frică de confruntare, fiindcă în cenaclu se discută serios orice text, fără a ţine cont de rangul autorului. Cred că mulţi scriitori ar fi putut tipări cărţi mai bune dacă ar fi avut curajul confruntării cu cenaclul. Iar tinerilor începători, liceeni, spre exemplu, sau studenţi, le-ar fi utilă această atmosferă.

– Totuşi, Reşiţa rămâne „Oraşul cu poeţi“, singurul din România având acest supranume.

– Într-adevăr, chiar dacă există oraşe cu mai mulţi poeţi pe metru pătrat, Reşiţa este singurul care s-a impus drept „Oraşul cu poeţi“. Primul care a folosit sintagma a fost criticul Artur Silvestri, în 1984, iar după aceea porecla s-a transformat în renume. Am realizat două ediţii ale unei antologii reşiţene cu titlul „Oraşul cu poeţi“, iar în cadrul Editurii Timpul (mai târziu Tim) s-au tipărit mai multe cărţi ale reşiţenilor în cadrul unei colecţii cu acelaşi titlu, „Oraşul cu poeţi“. De-a lungul vremii, de la Reşiţa au plecat sau pe aici au trecut mulţi scriitori, în bună măsură legaţi de cenaclu, începând cu generaţiile dintâi – căci cenaclul s-a înfiinţat în februarie 1949 –, cu George C. Bogdan, Ion Miuţa, Victor Zednic. Nume importante, ca Toma George Maiorescu, Ion Cocora, Mircea Martin, Mircea Borcilă, sunt legate de Reşiţa. Din anii ’70 încoace s-au afirmat cu o tot mai mare vizibilitate pe plan naţional poeţi ca: Olga Neagu, Ioan George Şeitan, Gheorghe Zincescu, Nicolae Sârbu, Ion Chichere, Octavian Doclin, Costel Stancu, Iacob Roman, Constantin Rupa, Nicolae Irimia, Dinu Olăraşu şi încă mulţi alţii, unii poeţi de limbă germană ca Rolf Bossert, sau de limbă sârbă, ca Liubiţa Raichici, iar alături de ei prozatori şi critici, cercetători ai culturii locale şi naţionale, precum Marcu Mihail Deleanu, Ada Cruceanu, Erwin Josef Ţigla, Adela Lungu, ca să citez doar câteva nume.

– Toate aceste nume se regăsesc, desigur, în revista „Semenicul“, cea care exprimă Reşiţa literară în timp. Cum s-a „născut“ revista „Semenicul“?

– O grupare literară nu se impune dacă nu are o revistă sau un spaţiu propriu de afirmare. Visul oricărui cenaclu, cum eram noi, în anii ’70, este revista. De aceea am făcut un experiment, în 1971: un an de zile am scos nişte caiete lunare multiplicate, ca să ne dovedim nouă înşine că suntem capabili să concepem şi să realizăm o revistă. Apoi, la sfârşitul anului 1972, a a apărut primul număr tipărit al „Semenicului“. Deşi bine blindat cu un interviu cu primul secretar al Comitetului Judeţean de Partid de atunci, Trandafir Cocârlă, un om cu o largă viziune, organele centrale de partid au interzis publicaţia. Am reluat-o abia în 1975. În acele vremuri, sinuozităţile erau inevitabile. Dar la fel s-a întâmplat şi după 1990, când am crezut că totul e posibil. Am scos primele numere în formatul ziarului, apoi am revenit la forma iniţială, iar în cele din urmă am ales formatul de carte. Apariţiile sunt aleatorii, iar în ultima vreme chiar… inexistente. Există însă revista „Reflex“ care apare la Reşiţa.

– Să ne oprim la proiectele proprii. Aţi publicat un mare număr de cărţi. Care vă sunt mai aproape?

– După cum am putut să-mi dau seama şi eu, există două preocupări esenţiale: pe de o parte, literatura şi cultura Banatului, pe de alta marile valori ale culturii române. Din prima categorie: „Mic dicţionar al personalităţilor culturale din Caraş-Severin“ (1976), „Presa şi viaţa literară din Caraş-Severin“ (1978), „Banatul şi Eminescu“ (1989), „Descoperirea Banatului“ (1994), „Monografia Casei de Cultură a Sindicatelor din Reşiţa“ (2006), sau „Biblioteca şi oamenii cărţii“ (2012). Din a doua categorie: „Eminescu – gând şi cânt” (1998), „Sadoveanu, sau lupta cu balaurul“ (2002), „Mircea Eliade şi modelul tinereţii“ (2005), „Cartea care deschide lumea“ (2012 – tema cărţii la Eminescu). Alte tipuri de proiecte se orientează spre sinteze ori spre valorificări enciclopedice care să consemneze clar şi categoric contribuţiile culturale ale acestei regiuni: o istorie culturală în date (2008), un dicţionar al localităţilor din Caraş-Severin (2011 – primul volum), o panoramă a presei, o carte despre Reşiţa literară, una despre Reşiţa muzicală, dar şi altele pe care le am aproape gata de cel puţin zece ani, însă…

– Să înţeleg că multe din cărţile dv. au o gestaţie lungă? Cântăriţi mult înainte de a vă aşterne pe hârtie gândurile?

– Din păcate, eu mă consider un tip suficient de împrăştiat, astfel că de la idee la împlinire trece adesea mult timp. Am clare lucrurile în minte, dar îmi trebuie şi o stare specială, când proiectul mă invadează, mă obligă să scriu. Sunt cărţi pe care le scriu cu intermitenţe, pe tot felul de hârtii, altele le scriu direct pe calculator. Totuşi, pentru cărţile mele nu am suficient timp; ca editor trebuie să mă ocup în primul rând de cărţile altora. Mai fac şi pe tipograful, am treburi administrative, particip la diverse activităţi culturale, eu însumi am organizat multe mari expoziţii de carte (Eminescu, Sadoveanu, Mircea Eliade ş.a.), aşa că risipirea este inevitabilă. Deşi sunt convins că, lăsând neterminate nişte cărţi, nimeni nu le va mai termina. Cum zice undeva Zaharia Stancu: „Când moare un scriitor, odată cu el moare o întreagă lume.“

– Trebuie să recunosc că şi interviul de faţă s-a realizat greu, deşi v-am trimis întrebările cu ani în urmă şi între timp a apărut şi primul volum al interviurilor mele, în care ar fi trebuit să intraţi.

– În general, nu mă bag în seamă, chiar dacă uneori îmi pare rău mai târziu. Nu am răspuns la multe chestionare pentru dicţionare ale literaturii române sau pentru alte lucrări. Când te gândeşti la oameni extraordinari, cu o biografie exemplară, parcă nu-ţi mai vine să te crezi demn a fi alături de ei… Oricum, aceste atitudini nu exclud spiritul critic faţă de ceilalţi, inclusiv modelele pe care le admirăm. Sper totuşi să mai pot realiza câteva cărţi dintre multele la care visez…

– Am observat că aveţi o preocupare deosebită pentru Mihai Eminescu. De ce Eminescu?

– Întrebarea a pus-o şi reputatul eminescolog Eugen Todoran, profesorul meu de la Universitatea din Timişoara, într-un ciclu de articole din 1989 şi pe coperta unei cărţi pe care am editat-o eu în colecţia „Eminescu“, pe care am lansat-o la Reşiţa. În spiritul interesului şi dragostei faţă de marile valori – pe care ni le-au inspirat dascălii noştri de la Universitate, Eugen Todoran, G..I. Tohăneanu, Ştefan Munteanu, Victor Iancu, Iosif Cheie Pantea, G.. Ivănescu şi mulţi alţii –, am încercat să citesc, să înţeleg şi să promovez opera eminesciană. Dincolo de modestele mele cărţi, am tipărit cărţile altora, am organizat expoziţii de carte şi sper să determin cataloage ale unor biblioteci pentru a inventaria patrimoniul naţional Eminescu. Întâlnirile cu tinerii, mai ales, pot fi prilejuri pentru a demonstra de ce Eminescu este vârful poeziei şi al cugetării româneşti, de ce este actual şi necesar azi. Câteva argumente. În ultimele decenii, când Eminescu a fost supus foarte multor atacuri, s-a dovedit că se scrie despre el extrem de mult şi de interesant, cel puţin o carte pe lună, pe lângă editarea operelor sale (cam tot atâta, 20 de titluri în 2012). Eminescu este o uzină care creează continuu noi cărţi, noi valori, noi proiecte, în foarte multe direcţii, de la literatură la sociologie sau politologie, statistică sau stilistică, lexicografie etc.; în toate se propun metode noi, se aduc rezultate noi. Pe această linie, aş dori să mai relev ideea fundamentală a viziunii sale politico-economice, foarte actuală oricând: ideea de muncă, aceasta fiind baza unei societăţi. România de azi ne oferă, din păcate, un tablou pe care l-a vituperat Eminescu acum vreo 130 de ani: „O societate ca a noastră, care nu se bazează pe muncă, este o societate coruptă“. Restul ar trebui completat cu imnul de stat…

– Sunt cumva cei din provincie dezavantajaţi faţă de cei din Capitală?

– Şi da, şi nu. Poţi să scrii oriunde. Răzbeşti mai greu dacă nu eşti dintr-un oraş mare, dacă nu faci parte din găştile care conduc destinele culturii (ca să nu zic ale politicii). O problemă gravă este circulaţia cărţii şi a valorilor în general. În provincie, cum ar fi la Reşiţa, bunăoară, nu apar toate cărţile care te interesează (nici în biblioteci), ai, deci, un mare handicap sub aspectul informării, documentării, chiar dacă unele aspecte sunt rezolvate parţial de internet. Marii scriitori, artişti, trupe muzicale sau teatrale vin mai greu în provincie, iar noi avem posibilităţi reduse de a ne duce şi sta în Capitală. (Eu aş vrea să stau o săptămână la Biblioteca Academiei, dar m-ar costa mai mult decât salariul pe o lună!). Dar până la urmă depinde de la o provincie la alta. Invidiez Botoşaniul, care aduce de două ori pe an mari scriitori, critici, eminescologi, dă premii etc., la fel ca Alba Iulia şi alte oraşe din alte judeţe. Totuşi, la Reşiţa se face mult pentru literatura şi cultura germană.

– Sunteţi şi editor… Este greu, sau lucrurile s-au reglementat în această privinţă în România?

– Probabil că dorinţa mea secretă dintotdeauna a fost să scot cărţi. Am devenit editor încă din 1991, cu o serie „Semenicul“. Apoi din 1993, cu Editura Timpul, devenită societate de sine stătătoare din 1997. La presiunile unor afacerişti din alte locuri, am schimbat denumirea editurii într-una fără semnificaţie – Tim (poate de la Timiş) –, din 2004… Nu am numărat încă – dar o voi face – titlurile editate până acum. Ar trebui să fie către 500, deci vreo 20 de cărţi pe an, destul de mult în această modestă aşezare, fără tradiţii editoriale. O primă etapă este evaluată în volumul „Cu editura Timpul, peste timp“ (2004), care este o istorie, un catalog, o monografie. De-a lungul acestor ani au apărut multe cărţi care s-au bucurat de bune ecouri, de recunoaşterea publicului: istorii, albume, cărţi documentare sau beletristice despre Reşiţa şi Caraş-Severin, despre puterea noastră creatoare, colecţii ca „Eminescu“, „Oraşul cu poeţi“, „Drumul apelor“, „Descoperirea Banatului“ şi multe altele. Multe epuizate. Dar se cer şi astăzi. O carte de memorialistică – „Hoinărind prin Reşiţa pierdută“, de Dan Farcaş – s-a tipărit în mai multe ediţii şi a circulat în toată lumea, din Germania în Suedia, din Australia în Canada, unde au cerut-o reşiţenii plecaţi acolo, dar trăind nostalgia locurilor şi timpurilor tinereţii lor… Oricum, problema cea mai mare este difuzarea cărţii, sistemul fiind total hazardat. În singura librărie din Reşiţa care are lanţ naţional, cărţile locale nu sunt primite. Iar în diverse oraşe din ţară unde am avut desfacere de carte, ne lovim de probleme încurcate, sub aspectul recuperării banilor etc., etc. Dragostea de carte este însă… un zid de care se sparg toate greutăţile (de finanţare, de difuzare, de comentare etc.).

– De când colaborarea cu proza?

– Nu ştiu exact care a fost începutul. Sigur, în facultate, poate şi în liceu. Însă abia târziu, poate ca o evadare din spaţiul destul de rigid al gazetăriei sau chiar din spaţiul criticii şi istoriei literare, am „comis“ câteva texte, cu o încărcătură imaginară şi sentimentală, pe care le-am citit la cenaclu şi mai apoi au intrat într-un volum colectiv de debut de la editura Facla, „Gustul livezii“, 1985. Am reluat acele texte, cu oarecari adăugiri în volumul „Întuneric de ora şapte“ (Editura Timpul, 2004). Izbucnirile prozei sunt mai rare. Dacă va fi să iasă completări sau poate alt volum, titlul său va fi cu certitudine „Întuneric deplin“.

– La graniţa dintre gazetărie şi proză este cartea „Întâmplări cu Afilon”.

– Această carte, începută prin 1988, are la bază un set de înregistrări pe bandă cu cunoscutul coregraf şi folclorist Afilon Laţcu, în ultimele sale luni de viaţă. Tema esenţială aici este a morţii – un fel de cancer generalizat, care macină oamenii şi societatea. Cornel Ungureanu a scris despre carte cu un neaşteptat entuziasm, observând exact această mutaţie a timpului nostru spre ideea de moarte. Am să-l citez, din finalul cronicii sale la cartea despre Afilon („Orizont“, 10/1997):

„Gheorghe Jurma adună mărturii, dar şi texte teoretice, transcrie pagini din jurnalul său, dar şi din jurnalul şi corespondenţa lui Afilon Laţcu (omul era extrovertit, lega lesne prietenii şi scria cu plăcere, «se povestea» fără constrîngeri speciale), notează bocetele rostite la înmormîntarea din Glimboca. A murit un om care nu înplinise încă 50 de ani. Grefierul, cronicarul acestui timp al Banatului nu vrea să piardă nimic din istoria vieţii şi a morţii lui Afilon. Au murit, înainte de a înplini 50 de ani, Ioana Em. Petrescu, Dana Dumitriu şi Marius Robescu, Sorin Titel şi Virgil Mazilescu, Daniel Turcea şi George Suru, Ioan Monoran şi Constantin Pascu, Aurel Dumitraşcu şi Dan David, şi câţi alţii, Dumnezeule! Ieri, Valentin Taşcu mi-a adus o carte intitulată «A învăţa să mori», alaltăieri am scris o prefaţă la «Picătura de cucută» de Paul Eugen Banciu, carte despre agonie, sinucidere, extincţie. Cu trei zile în urmă am încheiat un antijurnal intitulat «A muri în China». Poezia cea mai comentată, parafrazată, studiatăîn ultima vreme e «Odăîn metru antic», «nu credeam să nvăţ a muri vreodată» e versul regent. Noua unitate a culturii se realizează nu în jurul tradiţionalului a învăţa aşezarea în lume (secole de-a rîndul a învăţa însemna a învăţa ştiinţa vieţii), ci în preajma lui nu credeam să nvăţ a muri.

Dacă Gheorghe Jurma ar trăi la răscrucea vedetelor cinematografice, dacă notorietatea sa ar ieşi în afara Banatului, cartea ar putea deveni scenariul unei superproducţii. Fiindcă ea se află pe liniile de forţă ale acestui prezent care creează altă unitate spirituală, altă ordine a valorilor, alt tip de love story.“

Adalbert GYURIS