Generalul Dragalina s-a născut la 16 decembrie 1860, la Caransebeş. A urmat clasele primare la Râmnicu-Vâlcea, deci primele baze ale sentimentului său românesc, cel care l-a dat pe marele general de mai târziu, s-au pus în ţara liberă. Gimnaziul l-a urmat la Caransebeş, iar Liceul Militar (Şcoala de cadeţi), la Timi­şoara, şi Şcoala militară, la Viena. În anul 1880 a primit gradul de sublocotenent şi a fost repartizat la Regimentul 43 din Caransebeş, apoi s-a mutat la Pola, în Dalmaţia. În 1882 a luat parte la campania din Bosnia şi Herţegovina, făcând acte de eroism, pentru care a fost decorat cu Medalia mare de argint.

În 1887 demisionează din Armata Austriacă şi trece în România, unde este primit în rândul Armatei Române, fiind repartizat la Regimentul 2 de linie din Bucureşti, apoi la Craiova.

În 1911, avansat colonel, e numit comandant al Regimentului 34 din Constanţa. În 1913, ca şi comandant de brigadă mixtă, ia parte la campania din Bulgaria.

După ce a izbucnit războiul din 1914, Dragalina a pus în servi­ciul neamului său toate calităţile, toate cunoştinţele, toată energia, tot sufletul şi toată puterea sa de muncă.

Regele Ferdinand I, care cunoştea calităţile eminente de ostaş de frunte ale lui Dragalina, îl numeşte, la 1 aprilie 1915, Comandant al Comandamentului III Teritorial din Ploieşti, şi, în acelaşi an, la 28 noiembrie, îl numeşte Comandant al Grupului „Predeal” şi însăr­cinat cu ridicarea fortificaţiilor de-a lungul Ţării, spre Ardeal.

În anul 1916, când Armata Română, la chemarea sângelui fraţilor din Ardeal şi Banat, şi din ordinul Regelui Ferdinand I, avea să intre în acţiune, este numit, la 1 iunie 1916, Comandant al Diviziei I din Turnu-Severin, în apropiere de pământul scump şi drag al Banatului.

La 15 iulie este numit Comandant al Grupului „Cerna” şi ia toate măsurile necesare pentru ca Armata să fie gata pentru clipa cea mare, respectiv trecerea hotarelor pentru eliberarea pământului strămoşesc, pentru a cuceri şi a dezrobi sfântul pământ al Banatului nostru, cuib al atâtor Eroi!

În noaptea de Sfânta Mărie Mare din anul 1916, ostaşii săi, în sunete de muzici şi goarne, în cântece de bucurie şi strigăte însufle­ţite, trec hotarul, izbesc pe duşmani, îi alungă de pe Padeş, Alion şi de pe toate înălţimile Cernei, iar după lupte înverşunate cuceresc Orşova, Tufari, Jupalnic, Comarnic, Topleţ şi Pecinişca. Cu prima trecere a sa în Banat, a lansat un inimos manifest către bănăţenii săi dragi, amintindu-le că, deodată cu trecerea Armatei Române a Regelui Ferdinand, a sunat buciumul de eliberare din jugul duşma­nului secular.

Dragalina urmărea îndeaproape, cu flăcări în ochi de bucurie şi fericire, înaintarea vitejilor şi aştepta cu înfrigurare momentul cel mai scump din viaţa sa, ca să intre ca biruitor şi eliberator în cetatea graniţei noastre, în Caransebeş.

Dar… Inamicul numeros – unguri, austrieci, germani, turci şi bulgari – s-a năpustit cu toată puterea asupra frontului românesc, care era cel mai mare dintre toate fronturile europene – 1300 km.

Situaţia era grea îndeosebi în Valea Jiului, unde o divizie bava­reză ataca, cu toată forţa, poziţiile Armatei Române. Regele Ferdinand, în clipa grea pentru ţară şi oştire, îl numeşte pe generalul Dragalina Comandant al Armatei I din Oltenia, la 11 octombrie. În aceeaşi zi apare Ordinul de Zi Nr. 35 al lui Dragalina, în care, între alte cuvinte de curaj şi îmbărbătare, spune următoarele cuvinte prea minunate: „Cer în primul rând apărarea cu viaţa a Sfântului pământ al ţării noastre, apărarea vetrei strămoşeşti, a orgoliului şi cinstei numelui de Român… Trupa care nu poate să înainteze, să moară pe loc… Dumnezeu, Majestatea Sa Regele şi Ţara vor răsplăti pre viteji, iar numele lor va trăi pe vecii vecilor în istoria neamului, ca şi numele moşilor şi strămoşilor, cari cu viaţa şi cu sângele lor au scris paginile glorioase din întreaga viaţă a poporului român… Ofiţeri şi soldaţi ai Armatei I, apăraţi cu viaţa voastră pământul sfânt al Olteniei şi Ţării!… Cu Dumnezeu înainte! Victoria e a voastră!“.

Aşa a grăit către ostaşii săi, care l-au înţeles şi au executat ordi­nele sale. Dar generalul Dragalina nu s-a mulţumit numai cu acest ordin şi cu planurile sale de atac sau de apărare! Nu! El a mers în primele rânduri, unde primejdia era mai mare, îmbărbătându-şi ostaşii hărţuiţi de lupte grele, prin locuri prăpăstioase şi în contra unui duşman numeros şi bine pregătit.

Generalul Dragalina, pe când ridica moralul trupei, conducând de aproape lupta, în ziua de 12 octombrie, a fost grav rănit de o puşcă mitralieră, fiind lovit la braţul stâng, fracturat astfel în două locuri, precum şi la coasta stângă.

Transportat la Spitalul din Târgu-Jiu, primeşte ştirea înfrângerii şi, în timp ce doctorii îi legau braţul, generalul Dragalina dădea noi ordine trupei sale. De la Târgu-Jiu a fost dus la Spitalul din Craiova şi apoi la Bucureşti, unde îi întreba pe medici: „Doctore, cum aş putea să fiu vindecat mai repede, pentru a mă reîntoarce la luptă? Păstrându-mi braţul sau tăindu-1?“. Medicul chirurg i-a răspuns că vindecarea ar putea fi mai grabnică prin amputarea braţului. „Ei bine, a zis generalul Dragalina, taie-1, doctore, o să-mi ajungă un braţ!“. Şi doctorii i-au tăiat braţul stâng.

Ursita a fost nemiloasă faţă de el şi faţă de noi. Pe lângă toate îngrijirile ce i s-au adus, a încetat din viaţă ca un mare erou, în ziua de 24 octombrie 1916, plâns de Rege, de marii miniştri şi de întreaga oştire. La 26 octombrie i s-au făcut funeralii naţionale, în prezenţa Regelui, a Principelui Carol, a reprezentanţilor Guvernului şi a unei delegaţii nume­roase de ostaşi aduşi de pe front.

Regele Ferdinand a îngenuncheat în faţa sicriului cu ultimele rămăşiţe ale generalului Dragalina, rostind rugăciuni pentru odihna sufletului acestui ostaş viteaz, apoi, ridicându-se, a trimis, cu mâna la chipiu, cel din urmă salut, în timp ce din ochi i se prelingeau lacrimi fierbinţi, cel mai curat şi sfânt prinos de recunoştinţă – „Viteazului general Dragalina“, aşa cum l-a numit Regele întregitor de Ţară.

Generalul Dragalina, în afară de multe decoraţii româneşti şi străine, a fost distins cu cel mai înalt Ordin de vitejie românească pe front, cu Ordinul „Mihai Viteazul“.

Cu ocazia morţii sale, s-au rostit multe discursuri impresionante de către primul-ministru al ţării, Ion I.C. Brătianu, precum şi de ofiţeri superiori, şi s-au scris articole elogioase, semnate de miniştri, diplomaţi, profesori universitari, generali de seamă, atât în presa românească, cât şi în cea din străinătate. Poeţii au glorificat în versuri duioase faptele sale de eroism.

Este înmormântat în Cimitirul Militar „Belu“ din Bucureşti, iar deasupra mormântului său, societatea „Cultul Eroilor“ din Bucureşti i-a ridicat un prea-frumos monument. În Muzeul Militar se păstrează într-o vitrină specială hainele lui însângerate, chipiul şi sabia.

Generalul Dragalina a fost un bărbat cu statură impunătoare, înalt şi frumos ca un brad din munţii noştri, hotărât, blând, ager la minte şi pătrunzător, om de omenie, mare ostaş şi român înflăcărat. El rămâne cel mai mare erou ce l-au dat grănicerii bănăţeni.

Fiii săi Cornel şi Comandorul Virgil, ambii ofiţeri de Stat Major şi eroi ai Războiului de Întregire, aduc cinste de seamă grănicerimii bănăţene.

Faptele, jertfa şi figura generalului nostru erou, care a murit plămădind cu sângele său Unitatea Naţională, să fie de-a pururea în inimile tuturor şi să păşească din neam în neam pe acelaşi drum de glorie!

General de brigadă Ioan Mihalcea, articol publicat în ziarul „Viaţa Vâlcei“, anul VI, nr. 1557, din 23 octombrie 2002.