Am trăit mereu cu ideea adânc înrădăcinată în minte că am cea mai ingrată şi nefericită vârstă posibilă. Nu trecerea timpului mă face să spun asta, pentru că nu-mi pare rău de nicio secundă scursă şi nu regret nicio greşeală comisă în viaţă, fiindcă în fiecare clipă – chiar cu riscul de a pierde bani sau funcţii – am făcut doar ce-am vrut şi, pe lângă prostii, din mâinile mele au ieşit, nu mă îndoiesc de asta, şi lucruri bune.

Prin urmare, nu timpul e motivul nemulţumirii mele, ci momentul în care m-am născut. La Revoluţie, aveam 27 de ani, şi asta înseamnă că am prins suficient din comunism încât să înţeleg atâta cât se putea omeneşte posibil să pricepi din el. Aveam mintea tânără şi mult mai liberă decât e acum, iar ea a adunat, sârguincioasă, toate lucrurile şi întâmplările care mă înconjurau, şi le-a transformat în sute şi mii de amintiri mai mărunte sau mai mari, care, acum, mă mai bântuie din când în când, dar tot mai rar, recunosc. Le împing în uitare, cu o forţă pe care doar dezgustul pentru ceea ce mă înconjoară o poate dezvolta, întâmplările de fiecare zi, una mai urâtă decât alta, din calea cărora, oricât m-aş strădui şi oricât de iute de picior aş fi, nu pot să fug. Uneori sunt atât de multe încât simt că mă sufoc sub greutatea lor, şi singurul mod în care consider că mă pot elibera, măcar pentru o clipă, cât să respir o gură de aer curat, e să pun mâna pe stilou şi să scriu. Nu încerc să mă răzbun pe ele, ci doar să le dau drumul, ca unor păsări gălăgioase, din colivia în care le ţin închise, în speranţa că am să scap de hărmălaia pe care o fac în sufletul meu. De cele mai multe ori, însă, alte stoluri întunecate dau ocol coliviei mele doldora de grăunţe ademenitoare… Teama asta că n-am să trăiesc suficient de mulţi ani cât să le văd risipite în cele patru zări e al doilea motiv pentru care ziceam că am cea mai proastă dintre vârstele posibile.

Poate că, deşi n-am semănat niciodată cu el, în nicio privinţă, şi oricât nu-mi place s-o recunosc, îl moştenesc, totuşi, pe tatăl meu. În puţinele dăţi în care s-a obosit să se intereseze de soarta mea, dar mai ales când săream calul cu prostioarele, ţin minte că mă lua deoparte şi, cu toate că eu mă aşteptam să-mi tragă vreuna, el încerca să-mi explice că mie nu-mi lipseşte nimic ca să fiu un copil cuminte şi să ajung un om întreg tocmai fiindcă generaţia de sacrificiu, adică a lui, o dusese cum nu se putea mai greu. Mie îmi era ciudă pe el fiindcă nu puteam înţelege ce sacrificii făcuseră ei, şi cel mai tare mă enerva faptul – şi nu doar pe mine, ci pe toată şleahta de puştani din bloc – că el şi generaţia lui de sacrificiu n-or să moară în război. În jocurile noastre cu praştii, arcuri, suliţe, pistoale şi mitraliere din plastic, făceam un fel de instrucţie, căci, calculaserăm noi, războaiele încep aproximativ din 25 în 25 de ani. Tata avea vârsta perfectă: în Al Doilea Război Mondial fusese prea tânăr ca să plece pe front, iar în următorul avea să fie prea boşorog să mai ţină o puşcă în braţe. Şi cum tot cam la fel stăteau lucrurile cu taţii tuturor ţâncilor din bloc, am ajuns la concluzia că noi eram adevărata generaţie de sacrificiu. În minţile noastre, noi trebuia să murim pe câmpul de luptă când aveam să împlinim fix 12 ani, aşa că îmi amintesc cum am pus mână de la mână şi-am şterpelit, fiecare cum am putut, câţiva lănteţi, două cutii de vopsea, nişte placaj, smoală, var, 15 metri de sârmă ghimpată şi 3 de cornier, un extinctor, un braţ de electrozi, o cască de motociclist, nişte resturi de tablă ruginită, şi-am ridicat în spatele blocului, lângă băltoaca cu brotaci o frumuseţe de monument în memoria viitoarelor noastre morţi eroice. Am uitat însă să scriem pe el că noi eram adevărata generaţie de sacrificiu.

Dar cred că n-are nimic dacă o fac eu acum.

Adrian CRÂNGANU