A murit Mărioara Zăvoranu. În mod normal, m-ar durea în cot, numai că asta nu e o situaţie obişnuită. Toată seara am stat în pat, am ronţăit grisine, cu gura atât de căscată de ceea ce vedeam la televizor încât de vreo două ori era să-mi scot ochiul cu ele, şi am privit circul monumental iscat de dispariţia baborniţei cu ceea ce, dacă nu mă înşeală cultura generală, psihologii numesc fascinaţia victimei faţă de călău. Şi nu mi-a fost deloc greu să aflu toate tâmpeniile din lume despre viaţa ei şi a fiică-si, pentru că n-a fost post de televiziune să nu vorbească, ore şi ore în şir, despre neghiobia asta. Între două grisine, am ajuns la concluzia că nici dacă murea vreun fost sau viitor preşedinte al României sau al Rusiei, ori al Statelor Unite, nu s-ar fi făcut nici pe sfert atâta tam-tam cât s-a făcut în jurul faptului că Mărioara Zăvoranu a dat colţul.

Am să fiu sincer şi am să recunosc de ce m-am uitat totuşi la porcăria de spectacol mediatic care a ţinut vreo trei zile şi o să tot ţină până când Oana Zăvoranu o să toace şi ultimul cent din moştenirea aia de câteva milioane de euro. Adică vreo trei, maximum patru luni. Deci, am rămas la motivul pentru care m-am uitat, ronţăind vreo jumătate de kilogram de grisine, la mascarada morţii şi înmormântării Mărioarei Zăvoranu. Păi fiindcă am vrut pur şi simplu să văd câte lături poate înghiţi poporul ăsta de la televiziuni, şi să plescăie din limbă de parcă ar fi mâncat tiramisu sau îngheţată cu frişcă şi i-a plăcut atât de mult că mai cere o porţie. După o estimare aproximativă, mie mi-a ieşit că tone, pe zi şi pe cap de locuitor.

Din punctul meu de vedere, nu ăsta a fost cel mai idiot eveniment ridicat la rangul de dramă naţională, fiindcă au fost altele şi mai şi, atunci când, de pildă, Vicăi Blochina i-a căzut o ţâţă sau Simona Traşcă a fost părăsită de al patru sute douăzeci şi unulea iubit, după o relaţie serioasă, de aproape trei ore, şi toate televiziunile erau călare pe ele. S-a nimerit însă să-l iau eu ca etalon pentru adevărata măsură a degradării noastre. Nu mi-e greu să înţeleg că un popor care n-a citit nicio carte în ultimii 25 de ani nu are scară de valori. Nu mi-e greu să înţeleg nici faptul că auzind zeci de ani la televizor lătrături şi behăieli, ajungi să-ţi astupi urechile când asculţi o privighetoare şi să mai şi dai cu pietre după ea. Mi-e însă imposibil să pricep cum, în aşa scurt timp, din ’89 până acum, o naţiune întreagă şi-a pierdut busola care arăta nordul decenţei şi modestiei, al bunului-simţ, nordul demnităţii şi-al curajului, al cinstei şi al respectului, punct cardinal care până atunci nu lipsea din geografia sufletelor noastre. Şi o spun cu mâna pe inimă: pe toate le-am avut, fiindcă altfel n-am fi făcut ce-am făcut atunci, în decembrie, acum 26 de ani. Mi-e imposibil să înţeleg şi cum, atunci când vezi în jurul tău că tot ce mai înseamnă valoare se năruie, ce e gingaş şi frumos e călcat în picioare, când vezi că mafioţi care au furat zeci de milioane de euro sunt eliberaţi tiptil, unul câte unul, când vezi că tu ai un salariu leşinat şi parlamentarii vor să-şi voteze indemnizaţii nu nesimţite, ci criminale, când vezi, deci, toate astea, tu poţi să te uiţi liniştit la televizor, la erupţia de inepţii declanşată de moartea Mărioarei Zăvoranu şi, în plus, să mai şi mănânci grisine.

Acum, îmi dă mâna să spun asta. Punga de lângă patul meu e goală demult…

Adrian CRÂNGANU