Adrain CRÂNGANU

Am copilărit într-o epocă a miturilor. Primii zece ani de viaţă, şi poate alţi câţiva după aceea, am trăit sub stăpânirea legendelor. Cele mai multe erau naive, iar unele de-a dreptul prosteşti. N-am ştiut niciodată cine le scornea, de fapt cred că la vârsta aceea nici nu-mi puneam asemenea întrebări, dar ţin minte că nu mă îndoiam nicio clipă de adevărul întâmplărilor fabuloase pe care mi le povesteau prietenii cu doar câţiva ani mai mari, ori vecinii, taţii acestora, care, de când veneau de la lucru, de la uzină, şi până se întuneca afară, jucau cărţi la banca din faţa blocului. Iar eu şi prietenii mei căscam gura la ei cât era ziua de lungă şi abia aşteptam să creştem, să terminăm odată cu problemele uriaşe pe care ni le punea şcoala, să ne angajăm şi să fim aidoma lor. Ăsta era visul nostru. Puteam, atunci, să nu le credem poveştile? Nu. Nu puteam.

Când eram mic, mama mă bătea fest. Tata, rar dar bine, însă mama mă altoia din te miri ce. Însă prima palmă pe care am încasat-o şi de care sunt conştient îmi amintesc că am primit-o într-o după-masă, când am venit de-afară şi le-am spus alor mei, cu sufletul la gură, ce aflasem cu doar câteva minute în urmă de la vecinii mei de la bancă, oameni în toată firea, şi anume că la un meci de fotbal Uruguay-ul avea în poartă o gorilă, iar Paraguay-ul un tigru, în vreme ce ceilalţi jucători erau oameni. Nici n-am apucat să termin fraza, că, nici una, nici două, mama mi-a tras un dos de palmă peste gură. Când tata a întrebat-o de ce, ea i-a explicat că de fapt eu vrusesem să spun prostii, dar, când mi-am dat seama că nu vorbesc cu copiii, am întors-o în ultimul moment. Şi pentru că tata tot nu înţelegea, mama i-a explicat simplu că ţările alea nu există şi că eu de fapt vrusesem să spun alte cuvinte urâte. Atunci abia a priceput şi tata şi i-a dat perfectă dreptate. Dar nu m-a pocnit. Probabil i se făcuse milă când a văzut firicelul de sânge care mi se prelingea din buza spartă.

Nu ştiu câţi ani să fi avut atunci. Cred că cinci sau şase. Pe urmă, cerul copilăriei mi-a fost acoperit cu poveşti cu farfurii zburătoare şi marţieni, care mai târziu s-au transformat în OZN-uri şi extratereştri. Şi credeam tot ce mi se spunea, de la prima până la ultima literă. Cât despre serile şi nopţile de vară, când noi, copiii, ocupam banca din faţa blocului, ele erau bântuite de moroii şi strigoii din poveştile lui nea Nicu, sudorul din fabrică, de care, când auzeam, ni se făcea părul măciucă şi nu ne mai venea să plecăm în casă, singuri, de frică.

Acum, nimic din toate acestea nu mai e. Zilele trecute am dat o raită pe-acolo. Cărţi nu mai joacă nimeni, iar banca era acoperită de un strat gros de frunze moarte. Foştii mei prieteni nu mai povestesc decât despre maşini, despre cum să-şi mai împopoţoneze apartamentele şi câţi bani le aduc nevestele plecate la muncă dincolo. În părculeţ, câţiva copii – poate ai prietenilor mei, nu ştiam, nu-i cunoşteam – jucau fotbal. Am fost tentat, o clipă, să le spun că, la un meci, Uruguay-ul avea în poartă o gorilă, iar Paraguay-ul un tigru. Mi-a fost însă teamă că vor merge acasă şi le vor povesti părinţilor cum un nene rău a vrut să le spună porcării, dar s-a răzgândit în ultimul moment şi a dat-o la întors cu nişte ţări care nici măcar nu există.Şi am tăcut…