Aveam douăşşapte de ani, două luni şi şaişpe zile atunci. Din capul locului promit că o să-mi amintesc pentru ultima oară de întâmplările despre care vreau să vorbesc azi şi, prin urmare, n-o să-mi mai plictisesc cititorii cu ele. Nu mai are nici un rost. E ca şi cum, după o boală groaznică şi neînchipuit de lungă, România a murit, în sfârşit, săptămâna trecută. Şi mai că-mi vine şi mie să spun cum i-am auzit pe alţii că, decât s-o mai tragă aşa, pentru ea poate e mai bine că s-a dus. Oricum, era demult cu un picior în groapă. Şi nu pot să nu fac comparaţia între ce s-a întâmplat acum, şi o zi din decembrie 2017, în care am zis că am văzut „Ultima Românie frumoasă”, aşa cum mi-am intitulat editorialul din urmă cu şase ani, când, chiar dacă n-am fost monarhist, pentru o zi m-am simţit supusul Regelui care n-a fost lăsat să domnească, zi în care a fost înmormântat, iar ţara mea a fost cu adevărat blândă şi curată ca lacrima pe care, de data asta, politicienii nu ne-au putut-o opri. Între timp lacrima a secat, iar ochii din care a curs privesc, orbi, în gol.
Ca să-mi reiau ideea, aveam, aşadar, douăsşapte de ani, două luni şi şaişpe zile. În continuare am să fiu poate mai sincer ca niciodată şi am să povestesc lucrurile exact aşa cum le-am trăit, chiar dacă asta înseamnă că n-am să mă mai joc cu cuvintele ca în alte dăţi şi articolul n-o să semene cu cele cu care eraţi obişnuiţi. De data asta adevărul e în doliu şi nu vreau să-l cosmetizez nici măcar cu o virgulă.
Am mai zis, deci, câţi ani aveam. La vârsta aia şi în vremurile alea nu-mi păsa de prea multe lucruri, fiindcă mă consolasem deja cu ideea că o să mănânc toată viaţa conserve de peşte şi salam cu ronţuri, o să fumez Carpaţi simplu şi o să beau lichior de zmeură, de 24 de grade, puţin mai tare decât apa, sau câte-o bere la 1 Mai, 23 August ori de Revelion. Visul că, mai devreme sau mai târziu, o să ajung ziarist îl îngropasem demult, fiindcă nu eram membru de partid şi, în plus, mai eram considerat şi al dracului. Pe unde prindeam, îi desenam lui Ceauşescu mustăţi şi ochelari, şi dădeam la ţintă, cu săgeţile ca de darts făcute de mine în uzină, în tablourile lui lipite pe polistirenul în care vârfurile ascuţite la polizor se înfigeau de minune. Aşa consideram eu că mă răzbun pe toate neîmplinirile pe care mi le-a adus comunismul. El nu s-a răzbunat niciodată pe mine, fiindcă, deşi mă vedeau toţi şefii, niciodată n-am păţit nimic. Ăsta-i adevărul.
În 21 decembrie, cu toate că afară era cald, în hală, între strunguri şi freze, focul ardea în câteva butoaie de tablă, din alea de 200 de litri, cred, pentru motorină. Acolo, în ele, am aruncat eu şi colegii mei de atunci cele 1.000 de bucăţi de lemn de paltin aduse de doi securişti ca să facem la strung măciuci din ele. Ne-au dat şi o schiţă desenată pe hârtie: atâţia centimetri lungime, atâta grosimea la bază, atâta grosimea sus. Trebuiau să ajungă la gărzile patriotice, care urmau să ne altoiască tot pe noi cu ele dacă ieşeam în stradă.
N-au ajuns, dar noi am plecat să răsturnăm regimul. Înainte de asta, însă, şeful de echipă ne-a dat să bem câte două ştample de ţuică din rezerva lui ascunsă în dulapul de scule. Pentru curaj. În piaţă, în loc să-mi văd de Revoluţie, eu îmi căutam prietena prin mulţime. Aveam douăşşapte de ani, două luni şi şaişpe zile. La început totul a fost cât de cât bine, până noaptea, când a început să se tragă. Împreună cu prietena mea, pe care o găsisem între timp, am aprins brichetele, împreună ne-am rugat, împreună am tremurat de frică să nu fim împuşcaţi. Pe urmă, când am aflat că Ceauşescu fugise cu elicopterul, ne-am sărutat. Credeam că am învins.
Aşa am crezut 33 de ani, până săptămâna trecută, când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a trimis Dosarul Revoluţiei la Curtea de Apel Bucureşti. Adică l-a îngropat.
Acum am şaizeci de ani, patru luni şi douăşopt de zile. Şi cred că singurul lucru folositor din editorialul ăsta e problema de logică pe care o conţine. Restul sunt doar nişte nimicuri şi prostioare. Deci: în ce zi m-am născut eu, şi în ce an?
Adrian CRÂNGANU