Era o dimineaţă geroasă de iarnă. Fâşiile albe ale zorilor rupeau cu greu întunericul. Liniştea se sfărma în văzduh şi muţenia domnea peste lume. Un glas apăsător a întrerupt şirul tăcerii. Clopotele bisericii au început să-şi plângă cântecul. Am început să simt acel glas din ce în ce mai aproape, până ce mi-a pătruns toată făptura. Oare ce vor să spună clopotele de şi-au ascuţit glasul? Atâta enigmă se ascunde în cântul lor…

Cândva, clopotele mi-au vorbit de viaţă. Era atâta viaţă în cântul lor, atâta liturghie, atâta poezie, atâta divin! Cu timpul, le-am ascultat şi sunetele ascunse printre lacrimi. Aceste sunete mi-au vorbit despre durere şi moarte. E multă durere în lume. Câte eternităţi de lacrimi nu au în cartea lor clopotele! Ele au gustat viaţa şi moartea, divinul şi umbra.

Prea multe aminiri curg prin glasul clopotelor, liturghii scăldate în lumină, chipuri ale celor ce au trecut dincolo de prag, taine şi viaţă, vise şi moarte.

Tare rece a fost glasul clopotelor din această dimineaţă. Nu iarna de afară cred că e cauza, ci mesajul vieţii şi morţii.

M-am retras în interiorul fiinţei mele şi am început să ascult glasul altor clopote, clopotele sufletului meu. Abia acum am înţeles. Clopotele bisericii freodonează glasul miilor de clopote sufleteşti.

Pr. Ion TURNEA