Adrian CRÂNGANU

Am încercat întotdeauna, uneori poate şi când nu era cazul, să-mi înţeleg copilul. Purtările lui, reacţiile, gesturile, privirea, cuvintele. Am făcut-o, presupun, tocmai fiindcă eu n-am avut parte de nimic din toate astea. Singur am învăţat să dau cu piciorul în minge şi tot singur am deprins tainele mersului pe bicicletă ori ale înotului. Nimeni nu m-a învăţat nimic, niciodată. M-am lovit, am înghiţit apă, dar până la urmă am reuşit. De fiecare dată. În loc să-mi spună ce cărţi să citesc, în ce ordine să le parcurg, când mă prindea făcând asta, tatăl meu mă lovea peste ceafă, de mi se lipea obrazul de pagini, şi mă jignea, fiind absolut convins că, atâta vreme cât nu învăţ să strâng un şurub sau să repar, de copil, un robinet ori o priză, atâta timp cât nu-i calc pe urme şi nu merg măcar o oră pe zi cu el în beci, acolo unde îşi avea atelierul, de capul meu nu se va alege nimic. O spunea ori de câte ori i se ivea ocazia. Adică în fiecare zi.

Odată cu scurgerea anilor, am învăţat să fiu imun la toate nemulţumirile, şi mai ales dezamăgirile pe care i le provocam. Totuşi, drumul în viaţă, primul drum, l-am ales pe cel pe care mi l-a arătat el. Pentru că n-am putut să fiu ziarist, atunci când am terminat şcoala, mi-a fost indiferent ce urma să fac mai departe. Însă nici aşa n-a fost mulţumit de mine. Dar eram deja la vârsta la care nu-mi mai păsa. Pe urmă, după ani buni, am încercat să înţeleg cine se făcea vinovat de toate acele lucruri, şi mi-am zis atunci că, dacă vreodată o să am suficient timp, am să scriu o carte pe care am s-o intitulez ,,Greşelile tatălui”. Îmi plăcea cum sună, dar mai ales voiam să sap în hârtie toate acele întâmplări, în aşa fel încât eu să nu le repet niciodată.

Aşa cum am mai spus, m-am străduit mereu să-mi îneţeleg copilul. Nu ştiu în ce măsură am şi reuşit, fiindcă timp prea mult pentru el n-am avut niciodată. Am încercat, însă, să-i fiu aproape sau alături măcar în momentele grele sau cele frumoase ale vieţii. Şi, dacă crede că merit, să-i fiu un exemplu bun de urmat. Scriu toate astea, acum, fiindcă am citit zilele trecute că sociologii şi psihologii italieni sunt îngroziţi de rezultatele unui studiu făcut în Peninsulă. Zice acolo că mai bine de 9 milioane de tineri italieni, de până la 24 ani, nu citesc o literă, nu fac niciun sport, nu au prieten sau prietenă, locuiesc cu părinţii, nu vor să lucreze şi nu au absolut niciun orizont. Pentru ei, ziua de mâine, ca şi cea de ieri, pur şi simplu nu există. Există doar prezentul. Clipa. Şi mai spune studiul acela că, atunci când cineva încearcă să le explice că, pentru a obţine ceva, trebuie să munceşti, şi încă mult de tot, ei fac ochii mari, ca şi cum nu înţeleg o iotă din ce li se spune. Într-adevăr, îngrijorătoare situaţie…

Am văzut, însă, zilele trecute, şi altceva. Ceva frumos, care m-a făcut să cred că încă mai există speranţe ca lucrurile să se îndrepte. Când numărul unu mondial la tenis, Rafael Nadal, şi-a dat jos tricoul să şi-l schimbe, am văzut că era bronzat doar de la coate în jos. În rest, era alb ca brânza. Un milionar tânăr, care n-are timp decât de muncă. Cât despre mine, şi eu sunt bronzat tot aşa, şi un pic la gât, acolo unde îmi las descheiaţi doi nasturi la cămaşă. Şi, cu toate astea, ,,Greşelile tatălui” a rămas doar la stadiul de editorial…