Dacă ar fi să pun în balanţă părţile bune şi pe cele rele ale Facebook-ului, nu cred că aş putea să spun care dintre braţe s-ar ridica şi care ar coborî. Din câte am auzit despre el, ori din imaginea pe care mi-am format-o singur, în sutele de nopţi petrecute în faţa calculatorului, aş zice că foarte important e din ce unghi priveşti problema. Mie, de exemplu, mai degrabă îmi foloseşte, dar mă uit cu tristeţe la vieţile acelora care au capitulat în faţa ultimului tiran de treabă pe care l-a dat internetul.
Pot să spun, în ajutorul meu, că nu mi-am făcut adresa de Facebook de plăcere sau ca să fiu în pas cu lumea, ci doar ca să distribui, acum câţiva ani, postările cuiva pe care am vrut din tot sufletul să-l ajut. Când nu a mai fost nevoie, vizitele mele în viaţa imaginară pe care o simţeam în spatele ecranului s-au rărit. Iar azi, dacă mai intru, o fac doar ca să mai zâmbesc, să schimb câteva cuvinte cu cineva căruia nu pot să-i telefonez fiindcă e noapte, ori pur şi simplu aştept să-mi vină somnul în timp ce răsfoiesc ultimele gânduri ale celor din lista mea de prieteni.
Aşa am aflat că, la Ankara, gunoierii turci au deschis o bibliotecă cu 6.000 de cărţi, toate găsite în tomberoane. Oamenii aceia despre care n-ai crede că sunt în stare de aşa ceva le-au şters, le-au uscat, le-au aşezat pe rafturi şi s-au răzbunat pe cei care le-au aruncat, citindu-le şi împrumutându-le şi altora, aşa încât insulta să fie şi mai mare. Mi-e greu, însă, să cred că au şi reuşit să le trezească remuşcări acelora care, citind despre asta în ziare sau văzând întâmplarea la televizor, s-au simţit cu musca pe căciulă. Pentru că eu consider că cine ucide o carte e în stare să omoare orice şi pe oricine.
Nu i-am înţeles niciodată pe cei care fac asta. Probabil că nici nu am cum, atâta vreme cât eu, când a trebuit să mă mut dintr-o locuinţă, am pus în genţi mai întâi cărţile, şi abia apoi hainele şi ce-o mai fi fost pe-acolo. N-au fost niciodată multe, pentru că mereu le-am dăruit sau le-am împrumutat, iar când nu le-am mai primit înapoi n-am zis nimic, pentru că ăsta e rostul unei cărţi, să zboare, dar întotdeauna le-am purtat cu mine aşa cum îmi port amintirile.
Şi dacă tot am vorbit despre asta, ţin minte cum, în urmă cu vreo 20 de ani, fostul director al ziarului la care lucram a ales din redacţie vreo patru băieţi mai zdraveni care să-l ajute la mutat. Când am intrat în apartament, am rămas toţi cu gurile căscate. Cărţi, peste tot doar cărţi. Cărţi în dulapuri, cărţi pe dulapuri, pe lângă pereţi, până în tavan, cărţi pe frigider şi în el, cărţi în maşina de spălat, cărţi în saci şi în plase, pe scaun, de nici n-am avut unde să ne aşezăm ca să ne tragem sufletul după ce am coborât şi-am urcat de câteva ori cinci etaje, şi cred că până şi în buzunare avea tot cărţi domnul nostru director. Când una a căzut pe casa scărilor, îmi amintesc că a gemut uşor, ca şi cum el s-ar fi lovit de balustradă, nu ea. Orele acelea de sclavie literară, după care, vreo săptămână, n-am fost niciunul bun de nimic, ne-au făcut să ne privim cu alţi ochi „stăpânul” şi să-i iertăm, ani buni după aceea, o mulţime de greşeli. Azi cred că, drept răsplată, şi el le-a trecut cu vederea pe ale noastre. Mai mult, chiar ne-a îndemnat să punem noaptea mâna pe stilou şi să uităm că suntem ziarişti. Ne-a sădit în minţi sămânţa cărţilor şi, dacă socotesc bine, toţi voinicii aceia care l-am ajutat să se mute am scris măcar două.
Iar icnetul lui de atunci, de pe casa scării, ne-a mai învăţat că o carte e ceva viu, e singurul lucru care trăieşte, iar în paginile ei, ca sângele, pulsează tuşul. Acum, cred că, dacă ne-ar mai fi director, ne-ar spune să uităm că suntem prozatori şi să punem mâna să scriem un articol despre cum au deschis groparii turci o maternitate la Ankara.
Adrian CRÂNGANU
