Vârful Gugu se află în Munţii Godeanu, în proximitatea Masivului Retezat, la o altitudine de 2.291 metri, la 25 km de Poiana Mărului. Mulţi turişti vin anual să viziteze zona, una dintre cea mai ciudate din România.
Se spune că la anumite ore din zi muntele dispare şi, în plus, aici se întâmplă fenomene neobişnuite. Conform legendelor, pe acest munte ar fi avut reşedinţa Zamolxe şi, din acest motiv, muntele era un loc sfânt. Tot aici se spune că Decebal ar fi ascuns o parte din comoara sa, fiind convins că spiritul Marelui Preot o va păzi de urgiile vremurilor.
Locuitorilor de la baza muntelui li se spune gugulani şi sunt recunoscuţi pentru longevitatea lor. Aceştia pun totul pe seama faptului că zona este încărcată energetic. Mulţi dintre turişti afirmă că au văzut vârful dispărând şi totodată au zărit explozii de lumini ţâşnind chiar din munte. La sfârşitul anilor 90, un grup de cercetători se afla în zonă, unde au fost martorii dispariţiei vârfului muntelui, în cer, după care a avut loc o explozie de lumini. După aceea, mult timp cercetătorii nu au mai putut dormi.
Iubitorii traseelor montane din Munţii Godeanu, aflat în vecinatatea Masivului Retezat, respectiv Ţarcu, au semnalat existenţa în zona Vârfului Gugu a unor energii stranii, absolut inexplicabile. Acest vârf, încărcat de sculpturi megalitice, dispare cu desăvârşire la anumite ore din noapte, timp în care o linişte apăsătoare, grea, resimţită aproape fizic, încremeneşte întreg peisajul, ca într-un tablou. Un prim episod al acestor evenimente ciudate s-a derulat chiar în noaptea de 4 august 1991, când din tabăra „Comisiei Centrale de Turism Sportiv”, formată din şapte specialişti, stabilită în preajma Vârfului Gugu, s-a putut observa o „explozie luminoasă”, care părea că iese chiar din munte, în apropierea Lacului Bucura. Culmea este că „explozia luminoasă”, care a ţâşnit spre cer, a luat cu ea şi Vârful Gugu. Cei şapte membri ai taberei nu au mai putut aţipi întreaga noapte, din pricina unor „apăsări atmosferice”, care le provocau o acută surescitare.
Şi presa vremii a făcut referire la aceste fenomene, arătând că în noaptea de 13-14 august 1991, un avion IL-14 ce se îndrepta în direcţia Vârfului Gugu, s-a „pulverizat” în Curmătura Bucurii, în aceeaşi zonă: „S-a deplasat cea de-a doua comisie, constituită din 10 specialişti, care, în cele două zile de observaţii, 17 şi 18 august 1991, au consemnat spaime fără motiv, acute senzaţii de sufocare, în special noaptea, asociate exploziilor luminoase, liniştea unui peisaj devenit brusc «marţian» şi impresia că sunt supravegheaţi de «ceva», «cineva», cu stăruinţă”. Interesant este că, întorşi la Bucureşti, membrii comisiei din 17-18 august 1991 aveau să constate că pelicula şi camera nu înregistraseră nicio imagine dintre cele fotografiate şi filmate din câteva zeci de unghiuri faţă de Vârful Gugu.
Vârful Gugu este amintit şi de Victor Kernbach, în lucrarea sa „Enigmele miturilor astrale”, care spune că această zonă este centrul unuia dintre punctele esenţiale cu energie ale planetei, fapt care explică longevitatea locuitorilor de la baza muntelui, a gugulanilor.
De asemenea, despre Vârful Gugu a scris şi Jules Verne în romanul său intitulat Castelul din Carpaţi, plasând acţiunea romanului în această zonă, fără ca vreodată să fi vizitat acest loc. Se spune că Jules Verne ar fi fost iluminat de o forţă celestă.
Lăsând la o parte legenda şi intrând pe terenul ştiinţific, să spunem că aici amplasează unii istorici sanctuarul geto-dacilor şi tot aici s-ar fi retras omul-zeu Zamolxis. Personajul Zalmoxis, contemporan cu Pitagora, era considerat un reformator, pentru că el, prin învăţăturile pe care le propovăduia, a adus „zalmoxianismul” mai aproape de puterea de înţelegere a poporului, popor care l-a cinstit ca pe unul „vrednic de domnie”, adică de a conduce, a sfătui. În baza afirmaţiilor lui Herodot cu privire la Zalmoxis, se pare că acesta a fost robul lui Pitagora, în Samos. Cunoscând că Pitagora (cca. 580 – 500 î.e.n.) a făcut călătorii de studii în Iudeea, Persia, Fenicia, Egipt, apoi în Sparta şi Creta, se pare că l-ar fi întâlnit pe acel epopt în zalmoxianism în călătoria din Egipt, unde, conform lui Strabon, deprinsese cunoştinţe astronomice de la iniţiaţii (preoţii) de acolo. Este posibil ca Pitagora şi epoptul în zalmoxianism, care va deveni Zamolxis, să se fi apropiat ca dascăl-învăţăcel, şi nu neapărat ca stăpân-sclav.
Ceea ce pare o certitudine în relaţia celor doi, este faptul că getul a fost profund marcat de cunoştinţele astronomice învăţate în Egipt şi la Samos, la care se adaugă iniţierea făcută de Pitagora în matematică şi filosofie. Herodot subliniază: „Zalmoxis avusese legături cu grecii şi cu Pitagora, un însemnat gânditor al acestora…”. Pitagora i-a transmis getului – ca o premieră pentru lumea sa – realitatea că matematica este o ştiinţă demonstrativă, iar numerele – principiul, rădăcina şi sursa tuturor lucrurilor. Pitagora i-a mai transmis precepte de ordin moral, de comportament şi chiar interdicţii de ordin alimentar. Ceea ce s-a păstrat din toate acestea, implantate de Zalmoxisul secolului VI î.e.n. în structura spirituală a geto-dacilor nord-dunăreni, ca formă de gândire şi concepţie, independent de elementele filosofice şi ştiinţifice, a fost o profundă religiozitate.
După întoarcerea învăţăcelului lui Pitagora acasă, acesta avea să construiască o „casă” în care-i aduna pe puternicii ţării, punându-i să „benchetuiască”, cert fiind vorba de mese rituale, învăţându-i că sunt nemuritori. Această „casă” trebuie să se fi aflat într-o zonă accesibilă şi frecventată. Herodot specifică, legat de casa în care marele preot făcea cunoscute învăţăturile sale în „Adunarea bărbaţilor”, că era o construcţie cu caracter public şi aminteşte că noul Zamolxis a poruncit să i se construiască apoi şi o locuinţă subpământeană, de uz personal, în care avea să trăiască timp de trei ani, făcând prorociri bazate pe semne cereşti şi primind numele de zeu, după care s-a retras, „petrecându-şi viața într-o peşteră…”. Între perioada de locuire în acel centru unde era „Casa bărbaţilor” şi retragere, din textele lui Herodot şi Strabon se constată că a existat o perioadă de locuire de trei ani într-o locuinţă subpământeană, care a însemnat prorociri pe bază de semne cereşti, ceea ce poate duce la concluzia că acea locuinţă ar fi putut fi un observator astronomic, construit undeva într-o zonă favorabilă observării mersului astrelor şi planetelor, care nu putea fi decât un munte, devenit o zonă sacră.
În legătură cu localizarea Cogheionului (Cogaenum, Kogaionon, Gogaionul), trebuie spus că unii istorici îl plasează pe Dealul Muncelului, din Munţii Orăştiei, cu complexul său de sanctuare, iar alţii susţin că Cogheionul ar fi actualul Munte Gugu, bazat, în principal, pe existența unei peşteri situate aproape de vârf, adusă în atenţie de naturalistul Alexandru Borza în anul 1942, dar şi pe o similitudine de fonetism: Cogheon, Coghen, Gugu, atât pentru munte, cât şi pentru apa care curge în preajma lui (amintită de Strabon).
Conform vechilor tradiţii, o însuşire a muntelui sacru trebuia să fie aceea de a se ascunde privirilor, dar nu într-o banală ceaţă, care ar exclude ideea de supranatural. Or, un asemenea fenomen, real, a fost descris: „… acest cel mai înalt pisc al Masivului Godeanu uneori se ascunde. Dacă vii din Retezat spre apus şi e senin şi soarele străluceşte în sens avantajos, Gugu poate fi învăluit în ceaţă, sau cine ştie cum şi în ce, fiindcă pentru vedere apar numai cerul şi orizontul, ca şi cum muntele ar fi străveziu. Nu se întâmplă totdeauna aceasta, poate destul de rar, dar uneori muntele Gugu se ascunde.” (Victor Kernbach – „Muntele ascuns al lui Zamolxis”, România pitorească nr. 7/1972).
Conexând cele de mai sus cu afirmaţia lui Strabon legată de faptul că Zamolxis, „întemeiat pe semne cereşti, făcea prorociri…”, se poate concluziona că Zamolxis a căutat un loc de unde, în ciuda condiţiilor neprielnice, să poată observa nestingherit cerul. Acest loc a fost găsit, era „o locuinţă subpământeană”, în fapt o crevasă naturală în apropierea vârfului muntelui, care a fost modificată, pentru a obţine un coridor din care se putea observa cerul într-o anumită deschidere unghiulară. După ce lucrarea a fost terminată, Zamolxis „a dispărut din mijlocul tracilor, coborând în locuinţa lui de sub pământ. A trăit acolo trei ani. Tracii doreau mult să-l aibă, jelindu-l ca pe un mort. În al patrulea an, el le-a apărut şi astfel Zamolxis făcu vrednice de crezare învăţăturile lui…” (Herodot. IV. 95). Deşi vreme de trei ani a lăsat să se creadă că este mort, ca apoi să apară iar în comunitate, se pare că Zamolxis nu a urmărit o „reînviere” care să întărească învăţăturile lui despre nemurire, ci cu totul altceva. Scopul auto-izolării de trei ani a fost observarea unui anumit fenomen ceresc, considerat de o deosebită importanţă. Terenul ales, un „amfiteatru” cu „amplificare” naturală, datorită orografiei locului, ar fi putut să fi fost incinta sacră, unde, după reapariţie, se asista la „revenirile” zeului şi de unde acesta îşi făcea cunoscute învăţăturile şi prorocirile pe baza observaţiilor astronomice. Referitor la aceste cunoştinţe, ele erau extrem de avansate pentru acea epocă, iar Iordanes (sec. VI e.n.), istoric al goţilor, atrage atenţia că geto-dacii, în timpul regelui Burebista şi al marelui preot Deceneu, cunoşteau „teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, cum creşte şi scade orbita Lunii, cu cât globul de foc al Soarelui întrece măsura globului pământesc, sub ce nume şi sub ce semne cele trei sute şi patruzeci şi sase de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit la apus, spre a se apropia sau depărta de polul ceresc, eclipsele solare, rotaţia cerului, regulile prestabilite ale astrelor care se grăbesc să atingă regiunea orientală şi sunt duse înapoi în regiunea occidentală”.
Vârful Cracul Gugului, cu „observatorul astronomic”, îşi primeşte astfel încă o legitimitate. În ceea ce priveşte „observatorul”, acesta este o crevasă amenajată în Vârful Cracul Gugului, dimensiunile fiind: lungime 10 m, lăţime 2 m, înălţime 2-3 m. Accesul nu este deloc facil, muntele putând fi abordat dinspre vest, dar mai ales dinspre est, unde se găsesc şi astăzi stânele, care acum două milenii şi jumătate „asigurau” probabil pe cel de la „observator”. Cu toată inaccesibilitatea muntelui şi duritatea rocilor, „peştera” sugerează o muncă titanică de amenajare, intrarea amintind de o poartă megalitică. Realizarea construcţiei subpământene a marelui preot a necesitat calcule şi eforturi, care nu puteau avea decât o motivaţie – o credinţă intensă, capabilă să mobilizeze energii spirituale şi materiale la un înalt nivel…
Bogdan NAUM
